Biserica de lemn ”Adormirea Maicii Domnului” (sec. XVIII), comuna Fitionești

Cu biserica „Adormirea Maicii Domnului” din satul Mănăstioara schimbăm registrul arhitectonic şi intrăm în altă tipologie a lăcaşurilor de lemn din Vrancea. Dacă la Rugineşti şi Angheleşti avem lăcaşuri în plan dreptunghiular, tip navă, la Mănăstioara descoperim planul de treflă, dar şi o construcţie care se apropie din ce în ce mai mult de stilul clasic al bisericilor din Vrancea istorică, cu intrarea fie pe sud, fie pe latura de vest şi cu un turn clopotniţă deschis, situat deasupra pridvorului, mai înalt decât biserica, de unde clopotele trimiteau mocanilor îndemnul de a veni la Sfânta Liturghie sau îi anunţau atunci când năvăleau asupritorii.

Aflată pe Valea Zăbrăuţiului, în Podgoria Panciu, biserica „Adormirea Maicii Domnului” din satul Mănăstioara este o construcţie care reflectă atmosfera secolului XVIII, prin grandoare, eleganţa formelor şi atenţia acordată sculpturii stâlpilor din pridvor şi elementelor de decor.

Monumentul istoric pe care-l vedem astăzi a fost construit pe locul unei vechi biserici de lemn, ridicată spre sfârşitul secolului XVII, când satul Mănăstioara purta numele de Burduşeşti.

Prin înălţimea clopotniţei, lăcaşul aminteşte de monumentalele catedrale de lemn, „Adormirea Maicii Domnului” din Lărgăşeni, „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus şi „Duminica Tuturor Sfinţilor” de la Mănăstirea Poiana Mărului, pe care le completează armonios, formând o categorie aparte de lăcaşuri de lemn, care merită ele însele câte un Album.

Ceea ce impresionează la biserica din Mănăstioara, dincolo de înălţimea clopotniţei, situată deasupra pridvorului, este echilibrul formelor şi o linişte care izvorăşte din acest lăcaş.

Intrarea în biserică se face pe latura de sud a pridvorului, de unde se ajunge, pe o scară, în clopotniţa de formă octogonală, ea însăşi obiect de artă, prin broderiile în lemn şi formele line.

Ca şi la bisericile prezentate până aici, pereţii au fost ridicaţi pe o talpă din stejar, fixată pe o temelie din zid.

Ferestrele nu au fost săpate în peretele principal ci pe cele două abside ale lăcaşului, pe laturile de nord şi sud, ca şi pe latura de est a Altarului şi o mică fereastră la Proscomidiar. La partea superioară pereţii se încheie în formă de trepte, peste care, aidoma bisericilor moldoveneşti de secol XV-XVI, coboară streşini lungi, dând lemnului viaţă, ferindu-l de ploi şi omăt. De altfel, acoperişul bisericii din Mănăstioara este el însuşi o admirabilă creaţie artistică a meşterilor locali, gândit nu doar să protejeze lăcaşul de intemperii, ci să aibă şi o latură estetică.

Dacă exteriorul este o superbă realizare artistică, restaurat de mai multe ori şi ajuns în condiţii optime până în zilele noastre, interiorul lăcaşului nu a reuşit să păstreze prea multe elemente originale de altădată, iar lipsa luminii nu oferă mari şanse de a admira arhitectura, formele care dau viaţă şi culoare unui lăcaş de lemn.

În ce priveşte organizarea spaţiului sacru, lăcaşul din Mănăstioara urmează stilul clasic, fiind împărţit în naos, pronaos şi Altar. Cele câteva elemente decorative, ca şi picturile care se mai păstrează pe catapeteazmă, dacă ar fi restaurate, ar putea constitui elemente de valoare, pe care în faza actuală nu le putem, din păcate, admira.

Chiar şi aşa, icoanele, cu rame nobile, aflate pe pereţii bisericii, iconostasul şi catapeteazma, din care se remarcă uşile împărăteşti, dovedesc existenţa unui trecut important, pe vremea când biserica era sufletul acestei comunităţi şi nu un simplu obiect de cult, aflat la umbra bisericii de zid.

Urmele de pe catapeteazmă arată ca aceasta provine de la ctitorii de lemn dispărute, fie din cauza vechimii, fie din cauza războaielor, în mod special, Primul Război Mondial, care a distrus zeci de biserici de lemn şi zid în judeţul Vrancea.

Şi biserica din Mănăstioara a avut de suferit şi au fost perioade în care pereţii originali din bârne au fost căptuşiţi cu scândură, aşezată vertical, aşa cum au fost nu demult mutilate bisericile de lemn din Păuleşti şi Nistoreşti. 

Din fericire, în veacul trecut au fost îndepărtate aceste scânduri, redând frumuseţe lăcaşului, aşa cum l-au dorit cei care au trudit să construiască din bârne de stejar falnicul monument de arhitectură religioasă. Restaurată, la interior şi exterior, biserica din Mănăstioara poate deveni o carte de vizită pentru Podgoria Panciu şi pentru arta populară de pe Valea Zăbrăuţiului, mai ales că zona este una reprezentativă din punct de vedere istoric pentru sudul Moldovei, iar creştinii acestor locuri au rămas în timpul prigoanei comuniste drepţi şi neînfricaţi ca această catedrală, plătind cu ani grei de închisoare demnitatea lor, murind în picioare, la fel cum această elegantă biserică de lemn refuză să se plece sub ploile care-i macină an de an structura de rezistenţă.

Flancată de tei seculari, catedrala de pe Valea Zăbrăuţiului aminteşte contemporanilor de o epocă în care satul de astăzi era o comună puternică, fapt argumentat de pomelnicul eroilor căzuţi pe câmpurile de luptă în cele două războaie mondiale.

Biserica din Mănăstioara dă impresia că timpul s-a oprit ca în castelele scoţiene, aşteptând ca turiştii să-i treacă pragul. Dacă pomelnicul se încheie cu ultimii eroi din 1949, din strana dreaptă un Calendar bisericesc din acelaşi an, când Mănăstioara ţinea de seculara Episcopie a Romanului, ne întăreşte convingerea că pe Valea Zăbrăuţiului suntem într-o lume quasidispărută, iar biserica de lemn este ca o piesă într-un muzeu al civilizaţiilor dispărute.

Frumoasă ca o zână din poveşti, cu streşinile asemenea unei rochii în timpul unei hore româneşti, desfăcută peste praful care se ridică din colbul uliţelor satelor valahe, biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Mănăstioara este o invitaţie la descoperirea unei lumi apuse, oferind pelerinului acestui început de veac XXI o mostră din civilizaţia lemnului de la Carpaţii de Curbură.

Sursă text: Romeo-Valentin Muscă, Catedralele Vrancei (m.s.)
Sursă foto: http://djcvn.cultura.ro/