Biserica de lemn ”Sf. Ioan Botezătorul” (sec. XVII), comuna Movilița

Lăcaşul de lemn din satul Chiţcani, comuna Movilița, din Podgoria Panciu, este învăluit în legendă, iar începuturile sale sunt consemnate de memoria locului ca fiind din timpul lui Ştefan Cel Mare(1457-1504).

Sigur, construcţia pe care o vedem astăzi nu poate fi din epoca ştefaniană, elementele arhitectonice demonstrând că a fost construită în a doua parte a secolului XVII (cu modificări în secolul XVIII) pe locul unei biserici mai vechi, poate din secolulul XV, aşa cum consemnează legenda.

Ca şi la Mănăstioara, soclul pe care este ridicat lăcaşul este modest, dacă facem comparaţie cu cel al catedralei din Lărgăşeni, însă din punct de vedere al formei lăcaşului, acesta este asemănător cu cel din Rugineşti, fiind în formă de navă, fără abside ca la Mănăstioara, dar cu Altarul uşor retras.

Pereţii sunt din bârne groase de stejar, aşezate peste un soclu din piatră de râu. Aceleaşi îmbinări reuşite şi cioplituri perfecte dau impresia că bârnele de stejar sunt nişte cărămizi uriaşe unite prin simpla povară a acoperişului. Din când în când veşnicia bârnelor a fost sacrificată pentru a crea spaţiul prin care lumina să inunde interiorul. Două ferestre în naos, pe laturile de nord şi sud, plus o fereastră pe latura de est a Altarului asigură lăcaşului lumina dătătoare de viaţă.

De o parte şi de alta, lăcaşul de culoarea cafelei este strâns cu acea misterioasă funie împletită care-l umanizează, dând impresia că avem în faţă funia pe care franciscanii o trec peste mijloc.

Pentru a ne bucura de lumina din interior trecem printr-o bijuterie arhitectonică numită pridvor, care a fost adosat mai târziu şi se prezintă ca o invitaţie către lumea misterioasă de dincolo de uşa de la intrare, al cărei ancadrament sub formă de funie lasă senzaţia unui fular în jurul gâtului în plină iarnă. Uşa însăşi este o creaţie reuşită, deşi dintr-o epocă mai aproape de modernitate, dar realizată numai cu elemente din lemn, inclusiv cuiele. Pentru că am amintit de cuie, trebuie accentuat faptul că bisericile de lemn din Vrancea au fost realizate în totalitate folosind cuie din lemn, care pot fi admirate mai ales la îmbinările exterioare ale acoperişului şi acolo unde acesta întâlneşte peretele de bârne.

Pridvorul nu este prevăzut cu turlă ca la Angheleşti, aceasta fiind construită în apropierea lăcaşului, probabil în aceeaşi perioadă cu biserica.

Stâlpii pridvorului sunt cele mai elaborate piese din întreg ansamblul religios, având la partea superioară două „buzdugane” unite la mijloc, elegant îmbinate cu acoperişul pridvorului, într-o armonie perfectă, care continuă cu acoperişul monolitic al bisericii, cu învelitoare din şindrilă, ce urmează întru totul forma navei, fără turlă sau alte elemente decorative, cu excepţia crucii, pe care o întâlnim la toate bisericile de lemn.

Indiferent de forma acoperişului, bisericile de lemn se finalizează la partea superioară cu una sau două cruci de fier, aşezate în general pe laturile extreme ale părţii superioare la bisericile în formă de navă şi acoperişul în patru ape, sau pe turlă, acolo unde lăcaşul are deasupra pridvorului şi a pronaosului, turnul clopotniţă.

Interiorul bisericii nu diferă de cel al bisericilor descrise până acum din punct de vedere al compartimentării. Din pridvor se ajunge în pronaos, separat de naos printr-un perete format dintr-un şir de stâlpi la partea superioară. Pe stâlpii acestui perete, denumit în limbaj tehnic „plin-gol”, sunt fixate icoane, peretele neavând doar rol de susţinere, cum am putea crede la o simplă privire, ci şi de împărţire a spaţiului între locul din care bărbaţii ascultă Sfânta Liturghie – naosul - şi locul unde stau în timpul serviciului religios femeile şi copiii – pronaosul. De aceea, acest perete „plin-gol” îl întâlnim la majoritatea bisericilor de lemn, fiind numit în limbaj popular „catapeteazma femeilor”.

Biserica nu a fost pictată, pereţii fiind împodobiţi doar cu icoane, ca şi catapeteazma, dominând culorile calde, cu tonuri liniştitoare, ca şi calmul pe care îl inspiră Altarul poligonal, luminat doar prin fereastra din latura de est şi uşa din latura sudică. Biserica se află în plin proces de consolidare prin Programul Naţional de Restaurare, care permite înlocuirea elementelor deteriorate cu elemente noi, realizate după modelul celor vechi, pentru a păstra originalitatea şi specificul lăcaşului.

Argumentul principal în favoarea vechimii monumentului şi pentru confirmarea măcar în parte a legendei este cel de ordin arhitectonic, şi anume simplitatea sa, cu trimitere la arhitectura moldovenească din epoca anteştefaniană, când bisericile erau în general în formă dreptunghiulară, cu acoperiş monolitic, de tipul bisericii „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Bogdana din Rădăuţi, ctitoria voievodului Bogdan I(1359-1365), întemeietorul statului feudal Moldova.

Prin formele sale proporţionate, bine înscrise în tiparul clasic al primelor lăcaşuri de cult creştin în formă de navă, cu un pridvor în care artiştii populari ai locului s-au întrecut pe ei înşişi în realizarea unor stâlpi de susţinere cu aer de legendă, aşa cum legendă este şi anul întemeierii în timpul lui Stefan Cel Mare şi Sfânt, biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Chiţcani este o catedrală de lemn în miniatură, care ne invită să-i păşim pragul şi să-i descoperim misterele.

Sursă text: Romeo-Valentin Muscă, Catedralele Vrancei (m.s.)
Sursă foto: http://djcvn.cultura.ro/