Biserica de lemn ”Sf. Nicolae” (sec. XVII), comuna Străoane

Adevărată catedrală la graniţa dintre Vrancea arhaică şi întinsele vii din Podgoria Putnei, biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus este o creaţie unică în spaţiul religios vrâncean, considerată de specialişti o perlă a artei populare de la Carpaţii de Curbură, de o frumuseţe izbitoare, contrastând prin verticalitate cu bisericile de lemn obişnuite din Vrancea arhaică şi Ţinutul Adjudului (excepţie biserica boierului Conachi din Lărgăşeni), construcţii relativ modeste ca înălţime şi spaţialitate. Prin arhitectura sa, îndeosebi dispunerea turlei supraetajate, biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus este în acelaşi timp o realizare fără asemănare printre bisericile de lemn din Vrancea, ceea ce o face cu atât mai interesantă şi căutată de iubitorii de frumos.

Asemănătoare însă ca structură, pe verticală (două turle supraetajate, din care a doua cu rol de turn-clopotniţă) şi ca dispunere pe orizontală (pridvor inclus pe latura de vest), în formă de cruce, este biserica „Sfântul Nicolae” din Orbeni, judeţul Bacău, cu diferenţa că monumentul istoric din Străoane de Sus este superior în privinţa rafinamentului detaliilor, a monumentalităţii şi eleganţei formelor.

Deşi pare doar o copie, prezența acestor elemente comune la biserica din Orbeni, construită în secolul XVIII, când lăcașul din Străoane de Sus a fost rectitorit în forma de astăzi, demonstrează circulația stilurilor și motivelor arhitectonice între provinciile istorice româneşti. Dacă mai adăugăm că tradiţia locului susţine că primul lăcaș de cult din lemn a fost ridicat în timpul domnitorului Ștefan Cel Mare, există toate argumentele ca biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus să fie una din cele mai interesante construcţii de lemn de la Carpaţii de Curbură.

Nu există documente care să confirme tradiţia. Este posibil ca un lăcaş mai vechi să fi fost ridicat în acea perioadă, dacă ţinem cont că satul este atestat documentar în acei ani. În ce priveşte monumentul pe care-l vedem astăzi, elementele de arhitectură duc la concluzia că acesta a fost reconstruit în secolul XVII, folosind elemente de lemn dintr-o biserică mai veche, ca în cazul multor lăcaşuri de lemn sau de zid. Dacă lăcaşul se evidenţiază prin originalitate, prin dispunerea aproape unică în spaţiul religios vrâncean a pridvorului deschis pe latura vestică totuşi, tehnica folosită de meşterii lemnari este identică, adică dispunerea bârnelor de stejar se face în acelaşi fel ca şi la celelalte biserici de lemn, cu îmbinarea devenită clasică, „în coadă de rândunică” şi celebrul brâu median.

Lăcaşul este în formă de cruce, cu intrarea pe latura de vest, ce aminteşte de bisericile din Muntenia mai degrabă, decât cele din Moldova. Impresionează de la început pridvorul extraordinar, la care se ajunge pe o scară de lemn, biserica fiind construită pe o impozantă fundaţie.

Faţă de biserica de la Chiţcani sau Mătăcina, unde pridvorul a fost adosat, la biserica din Străoane de Sus pridvorul a fost prevăzut de constructor de la început şi realizat odată cu întreaga construcţie, aşa cum întâlnim doar la biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor” de la Mănăstirea Poiana Mărului, biserică aflată la sud de Milcov, adică în Muntenia. Aici, în Moldova, prezenţa unui asemenea pridvor inclus în corpul bisericii, cu intrarea pe latura de vest, este o curiozitate sesizată imediat de cunoscători, dar şi de turişti.

Ca la bisericile de zid, deasupra uşii de la intrare se află un fel de Pisanie, în alfabet chirilic, săpată în lemn, cu o cruce la mijloc, iar de o parte şi de alta, numele ctitorilor: „Lupu, Vasile, Drăghici, Stroe”. Urmând cursul pereţilor, observăm eleganţa absidelor, în care se deschide câte o fereastră pe laturile de nord şi sud, singurele care permit ca lumina să pătrundă în naos, ferestre originale, cu drugi din fier forjat. Altarul este poligonal, uşor retras faţă de naos, cu o fereastră pe latura de est.

Ca şi ancadramentul uşii de la intrare şi la ferestre întâlnim elementele tradiţionale: funia şi dintele de lup. Nu poate fi trecută cu vederea prezenţa pe uşa de la intrare a chipului domnitorului Ștefan Cel Mare, sculptat în anii 80, pentru a eterniza legenda fondării bisericii, anticipând misterios canonizarea voievodului. Din dreptul uşii porneşte brâul median în formă de funie, care înconjoară lăcaşul de o parte şi de alta. Dacă pridvorul pare rupt dintr-o biserică muntenească, acoperişul este unul clasic moldovenesc, cu streşini extrem de largi, care au apărat lăcaşul de ploi şi i-au permis să ajungă până în zilele noastre. 

De altfel, cei mai mari duşmani ai bisericilor de lemn din Vrancea nu au fost cutremurele, ci războaiele, zeci de biserici căzând pradă obuzelor numai în Primul Război Mondial. Chiar biserica de la Străoane de Sus a fost lovită de un obuz, puţin lipsind să fie demolată. Din fericire, lăcaşul a rămas în picioare, iar pentru a nu se prăvăli peste creştinii care veneau la mormintele aflate în cimitirul din jurul bisericii, obştea satului l-au înconjurat după război cu un imens zid de susţinere, care anula tot farmecul construcţiei.

Abandonată un timp, devenită biserică de cimitir, în care nu se mai oficia niciun serviciu religios, biserica a avut şansa să fie inclusă după 1970 pe Lista Monumentelor Istorice, iar în anii 80 a beneficiat de o primă fază de restaurare, care s-a concretizat prin înlăturarea zidului împrejmuitor, ridicat în 1918, repararea pridvorului, consolidarea construcţiei şi înlocuirea multor bârne de lemn putrezite.

Interiorul bisericii nu a fost restaurat decât în parte, iar prezenţa lăcaşului pe Lista Monumentelor Istorice a protejat-o de intervenţii neautorizate, aşa cum s-a întâmplat la mai multe biserici de lemn din Vrancea arhaică, biserici care au fost pur şi simplu mutilate: „Sfinţii Voievozi” din Păuleşti, „Sfântul Nicolae” din Nistoreşti, „Sfântul Nicolae” din Vrâncioaia şi chiar biserica Schitului Lepşa. Astfel, biserica din Străoane păstrează încă multe elemente originale de la rectitorirea sa din veacul XVIII, aşteptând ca într-o bună zi să intre în Programul Naţional de Restaurare, care ar permite să-i fie reconstituită arhitectura din interior, refăcută catapeteazma şi celelalte elemente care dau viaţă unei biserici.

Chiar şi în stadiul în care se află astăzi, biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus stârneşte curiozitatea celor care o privesc, făcându-i să descopere o biserică de lemn cu un autentic pridvor muntenesc în Vrancea, turle de inspiraţie transilvană şi un acoperiş care se prelungeşte cu streşini largi ca la bisericile de zid cu pictură exterioară din nordul Moldovei.

Putem merge şi mai departe în privinţa similitudinelor cu lăcaşuri de cult din alte zone alte ţării şi vom descoperi o asemănarea frapantă cu stilul unor biserici de lemn dintr-una din cele mai bogate zone etnografice ale ţării, judeţul Gorj. Prin arhitectură, prin dispunerea pridvorului si înălţimea turlei, biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus are multe asemănări cu lăcaşuri de cult cum ar fi biserica din Pisteştii din Deal, judeţul Gorj.

Posibil ca meşteri lemnari din Gorj să fi ajuns în părţile fostului judeţ Putna sau meşteri din Străoane de Sus să fi deprins meşteşugul construirii de biserici în Gorj. Văzută prin prisma influenţelor arhitectonice, prin eleganta alăturare a stilurilor venite din cele trei principate româneşti, biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus este una din cele mai reuşite simbioze ale artei lemnului din Vrancea, depăşind spaţiul vrâncean prin această îmbinare a stilurilor, fiind fără nicio îndoială una din catedralele Vrancei, care-şi merită locul în orice lucrare de specialitate despre bisericile de lemn din Estul Europei.

Sursă text: Romeo-Valentin Muscă, Catedralele Vrancei (m.s.)
Sursă foto