Biserica de lemn ”Adormirea Maicii Domnului” (1757), comuna Nistorești

Athos al Vrancei arhaice şi şcoală pentru feciorii vrâncenilor, biserica „Adormirea Maicii Domnului” a Schitului Valea Neagră este de două secole şi jumătate locul de unde izvorăşte lumina pentru creştinii Vrancei arhaice, dar şi simbolul acestei ţări de păstori care timp de milenii au mers în transhumanţă din nordul Carpaţilor până pe malurile Mării Adriatice şi în nordul Greciei.

În faţa bisericii de la Valea Neagră nu ne aflăm în faţa unei construcţii oarecare, nefiind vorba despre un simplu lăcaş de mir, ci de o biserică monahală, ridicată după 1757 (anul fondării Schitului) de preotul Maftei din Spineşti, cu binecuvântarea Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, pentru ca vrâncenii să aibă Schitul lor şi să nu mai meargă cu pomelnice la bisericile Schitului Poiana Mărului sau Dălhăuţi.

Prin prisma începuturilor, biserica de la Schitul Valea Neagră ne introduce în atmosfera isihastă de la mijlocul veacului XVIII şi deschide ultimul capitol al prezentării catedralelor Vrancei, cel al bisericilor de lemn din sillajul vasilian,  reprezentat de bisericile Schitului Valea Neagră şi Poiana Mărului.

Fiind ctitoria puternicei Obşti a vrâncenilor, biserica poartă amprenta ctitorilor, fiind o construcţie zveltă, ridicată pe o temelie înaltă, astfel încât de la prima privire lasă impresia de măreţie.

Din cauza deselor conflicte pe care vrâncenii le-au avut cu Departamentul Averilor Bisericeşti, creat în 1842 pentru administrarea proprietăţilor mănăstireşti, sute de documente originale ale Schitului s-au pierdut, iar astăzi cu greu se mai poate reface istoria de început a bisericii. Este unul din motivele pentru carenu știm exact data ridicării lăcaşului, despre care putem afirma că a fost construit spre sfârşitul secolului XVIII.

De la început sesizăm dispunerea spaţiului într-o succesiune de încăperi, în care accesul se face în mod cu totul surprinzător pe latura de vest, detaliu arhitectonic întâlnit doar la biserica din Străoane de Sus şi la cele două biserici de la Poiana Mărului, ceea ce ne determină să presupunem influenţa muntenească, atâta timp cât celelalte biserici descrise în lucrarea noastră au intrarea pe latura sudică. Din pridvorul adosat ulterior, credinciosul ajunge într-un pronaos decroşat de corpul bisericii, redus la maximum, cu un mic perete despărţitor, care se deschide spre un naos generos. Cele trei părţi componente ale bisericii au câte o fereastră pe laturile de nord şi sud, iar din naos se desprinde Altarul minuscul, decroşat la rându-i de trupul lăcaşului, care face legătura cu exteriorul printr-o uşă pe latura de sud şi o fereastră la est.

Frumuseţea iniţială a bisericii a fost anulată prin placarea pereţilor cu scândură, dispusă vertical, de jur împrejurul construcţiei, scândură care acoperă şi interiorul. Această intervenţie nu a anulat complet munca meşterilor anonimi, care poate fi admirată în toată splendoarea ei sub streşinile acoperişului, unde descoperim toate elementele tipice construcţiilor de lemn din Vrancea.

Înlăturarea scândurilor care plachează biserica va revela un superb edificiu de sfârşit de veac XVIII, cu acea simfonie a dispunerii bârnelor pe orizontală, legate magic cu funia împletită venită din timpuri imemoriale şi adoptată de meşterii lemnari la construcţia bisericilor.

Măiestriei lemnarilor care au ridicat biserica şi sculptat catapeteazma, i s-a adăugat arta pictorilor cu icoanele care împodobesc de mai bine de două secole peretele despărţitor dintre Altar şi naos. Construită şi pictată după toate tipicurile genului, catapeteazma bisericii din Valea Neagră anticipează prin vivacitatea culorilor, lumina care emană din picturi şi măiestria artistului, ce amestecă pictură naivă cu pictură bisericească elaborată, catapetezmele de influenţă rusească de la bisericile Schitului Poiana Mărului.

Dar obiectul cel mai de preţ al vrâncenilor, pentru care Valea Neagră este Athosul lor, o reprezintă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, dăruită de Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, monahilor pe care i-a trimis cu preotul Matei să întemeieze schit vrâncenilor.

Deşi nu face parte din biserică, nu putem să nu amintim clopotniţa, ea însăşi un monument de arhitectură, asemănătoare cu clopotniţa bisericii de la Schitul Lepşa. Dispus pe trei nivele, pe o fundaţie solidă, edificiul se îngustează spre partea superioară, fiecare unic în felul său prin dispunerea ferestrelor, deschise către cele 4 zări. Cel puţin pentru bisericile de lemn din Vrancea, clopotniţa de la Valea Neagră este o bijuterie şi nu întâmplător a fost inclusă pe Lista Monumentelor Istorice.

Din punct de vedere spiritual, clopotniţa de la Valea Neagră, prin robusteţea părţii inferioare din zid şi zborul progresiv pe care îl căpătă către partea superioară, de unde clopotele îndeamnă la rugăciune, este poarta prin care creştinul este invitat să participe la săvârşirea Tainelor de către preot. De altfel, dispunerea clopotniţei pe axul vest-est către lăcaşul de rugăciune urmează drumul firesc al înduhovnicirii pe care creştinul îl urmăreşte.

În concluzie, oricât de elaborat este exteriorul bisericii din Străoane de Sus, de frumuseţea picturii interioare din Rugineşti, de eleganţa formelor bisericii din Mănăstioara sau monumentalitatea bisericii din Lărgăşeni, biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” a Schitului Valea Neagră este izvorul spiritual al Vrancei, locul de unde Sfânta era însoţită de cortegii de monahi prin satele Vrancei pe timp de ploaie, locul unde păstorii vrânceni aduceau feciorii să buchisească pe Ceaslov în Pridvor, din care unii ajungeau învăţători în satele fiilor Tudorei Vrâncioaia, alţii treceau la strană, iar cei mai răsăriţi mergeau la Seminarul Teologic de la Roman şi se întorceau preoţi ca să lumineze satele acestei Republici din Carpaţi.

Fiecare comunitate are sfinţii săi şi locurile sale sacre. Vrancea arhaică are sfinţii ei neştiuţi, ale căror moaşte au ferit aceste teritorii de ocupaţia vrăjmaşilor, iar ca loc de pelerinaj, icoana Sfintei de la Valea Neagră.

Sursă text: Romeo-Valentin Muscă, Catedralele Vrancei (m.s.)

Sursa foto