Biserica de lemn ”Sf. Ioan Botezătorul” (sec. XVII), comuna Movilița

Lăcaş al unui fost Schit a cărui istorie se pierde în negura vremurilor, planul bisericii „Cuvioasa Paraschiva” din Rugineşti este inspirat din arhitectura vechilor edificii moldoveneşti de piatră din secolele XIV-XV, înaintea înfloririi artei bisericeşti din epoca ştefanină. Lăcaşul a fost ridicat la cumpăna dintre sec. XVII-XVIII, în mijlocul codrilor de pe Valea Domoşiţei, nu departe de pădurile care în aceeaşi perioadă au format imensul domeniu al Mavrocordaţilor, administrat la începutul sec. XX de un enigmatic italian – Guido Gianetti, bunicul dinspre mamă al celebrului om de televiziune, Tudor Vornicu. Că a fost lăcaş de rugăciune al unui Schit de călugări o dovedeşte modestia construcţiei şi faptul că abia mai târziu pereţii au fost pictaţi într-un stil vioi şi nuanţe puternice, elemente încă vizibile şi astăzi. Privită când soarele coboară peste pădurile din Rugineşti, iar biserica este învăluită într-un halou misterios de lumină, am putea crede că avem în faţă biserica lui Bogdan I din Rădăuţi, datorită formei simple în formă de navă, cu acoperişul dintr-o bucată, cu spaţiul din interior plin de intimitate, în care cerul şi pământul se comprimă, iar odată intrat în biserică nu putem merge decât înainte, trecând prin peretele despărţitor dintre naos şi pronaos, element care creează un echilibru între laturile de est şi cele de vest ale lăcaşului. Prin aspectul monolitic al arhitecturii, cu planul clasic de navă, biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Ruginești amintește de biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” din Horodnic de Jos, din județul Suceava, ridicată la 1717, cu diferența că la monumentul religios sucevean intrarea în lăcaș este pe latura de vest. Neavând turlă, prin care lumina să pătrundă în lăcaş, constructorii au amenajat două ferestre pe latura de sud, pe unde lumina ajunge în naos. Trebuie remarcată măiestria meşterilor care au construit această biserică şi au acordat o atenţie deosebită detaliilor. Fiecare fereastră este o operă de artă, atât elementul de lemn, cât şi drugii gratiilor din fier forjat fiind realizaţi cu precizie de ceasornicar, oferind o notă de nobleţe acestui frumos şi bine proporţionat lăcaş de cult. Biserica „Cuvioasa Paraschiva” nu se evidenţiază doar prin stilul inspirat din vechile biserici moldoveneşti, ci şi prin faptul că este unul din puţinele lăcaşuri de cult din Vrancea cu pictură interioară. Aceasta este realizată direct pe bârne, pe un strat de cretă, aşa cum întâlnim şi la biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor” de la Mănăstirea Poiana Mărului. Deşi este o biserică dintr-un îndepărtat sat de răzeşi din sudul Moldovei, pictura nu a fost lăsată la întâmplare, fiind opera unui zugrav priceput, cu certe noţiuni de iconografie. La Rugineşti nu avem pictură naivă aşa cum întâlnim la bisericile de lemn din Plopiş sau Deseşti, din Maramureş, monumente aflate în Patrimoniul UNESCO. Pictura de la Rugineşti este una care respectă erminia bizantină, zugravii neavând curajul să intervină asupra chipurilor sau locului unde aceste picturi sunt aşezate în registrele din biserică. Întrucât lăcaşul este modest ca dimensiuni, iar pictura murală realizată la proporţii mari, în mod particular pe partea de nord, sfinţii de pe pereţi dau impresia că participă cu creştinii la serviciul divin, iar bolta pictată cu stele, situată la doar câţiva metri deasupra capetelor, creează senzaţia că cerul a coborât pe pământ. Vivacitatea culorilor ne face să credem că pictura a fost realizată după ce biserica nu a mai fost lăcaş monahal, ci biserică de mir, la începutul secolului XIX. De altfel, pe una din icoanele împărăteşti se află inscripţionat anul 1813. Această senzaţie este amplificată de catapeteazmă şi Altar. Forma clasică a dispunerii micilor icoane în registrele catapetezmei fac din această inovaţie bizantină din practica liturgică o adevărată lecţie de teologie, creştinul având în faţa ochilor marile personaje biblice, Evangheliştii, scene din viaţa Mântuitorului Hristos şi sfinţii care au schimbat lumea. Impresionează prin măiestria formelor şi culoare icoanele împărăteşti de pe catapeteazmă. Tot în sfântul Altar - de formă poligonală, ca să permite o bună îmbunare a bârnelor - trebuie remarcată ingeniozitatea constructorilor care au realizat Sfânta Masă dintr-un trunchi de stejar, peste care lumina coboară din fereastra de pe latura de est. O particularitate o reprezintă prezenţa unei uşi pe latura de sud a Altarului, şi aceasta împodobită cu un ancadrament sobru şi bine proporţionat. În ciuda vicisitudinilor suferite pe parcursul a peste 3 secole, a intervenţiilor neprofesioniste realizate în 1864, 1925 şi 1940, biserica „Cuvioasa Paraschiva” păstrează suficiente elemente de originalitate, din care nu lipsesc ancadramentele uşii de la intrare şi cele ale ferestrelor. De asemenea, este vizibilă perechea de brâuri din lemn (celebra funie) care înconjoară sfântul lăcaş la exterior. Fiind o biserică unitară ca stil, acoperişul este omogen, prelungindu-se la exterior cu streşini generoase, totul încheiat în cuie lungi de lemn, ca la biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Câmpuri, lăsate de constructor parcă pentru a fi admirate de cei care ajung în preajma lăcaşului. Din punct de vedere arhitectonic, biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Rugineşti este total diferită de biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Lărgăşeni. Dacă lăcaşul din Lărgăşeni a fost construit de un înalt dregător domnesc, la jumătatea secolului XVIII, pentru a impresiona supuşii, la Rugineşti lăcaşul a fost construit cu un secol mai devreme, iniţial de călugări, apoi a fost biserică de mir, ca în cele din urmă să devină biserică de cimitir. Ambele sunt construcţii care ies din tiparul clasic al bisericilor de lemn din fostul judeţ Putna, actualul judeţ Vrancea şi meşterii care le-au construit s-au inspirat cu certitudine din arhitectura bisericilor de zid din nordul Moldovei. Biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Rugineşti este una din rarisimile construcţii religioase de lemn din Vrancea sfârşitului de secol XVII, fiind considerată una din cele mai vechi biserici de lemn din judeţ care a păstrat grosso modo acelaşi stil, deşi a suferit mai multe intervenţii de-a lungul timpului. Este reprezentativă pentru patrimoniul religios românesc şi printre puţinele biserici de lemn cu pictură interioară din Moldova. Aceste caracteristici fac din biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Rugineşti o comoară a artelor populare româneşti demnă de a figura în patrimoniul umanităţii. Sursă text: Romeo-Valentin Muscă, Catedralele Vrancei (m.s.) Sursă foto:  • http://djcvn.cultura.ro/  • Țetcu Mircea Rareș (Wikipedia)

Cu biserica „Adormirea Maicii Domnului” din satul Mănăstioara schimbăm registrul arhitectonic şi intrăm în altă tipologie a lăcaşurilor de lemn din Vrancea. Dacă la Rugineşti şi Angheleşti avem lăcaşuri în plan dreptunghiular, tip navă, la Mănăstioara descoperim planul de treflă, dar şi o construcţie care se apropie din ce în ce mai mult de stilul clasic al bisericilor din Vrancea istorică, cu intrarea fie pe sud, fie pe latura de vest şi cu un turn clopotniţă deschis, situat deasupra pridvorului, mai înalt decât biserica, de unde clopotele trimiteau mocanilor îndemnul de a veni la Sfânta Liturghie sau îi anunţau atunci când năvăleau asupritorii. Aflată pe Valea Zăbrăuţiului, în Podgoria Panciu, biserica „Adormirea Maicii Domnului” din satul Mănăstioara este o construcţie care reflectă atmosfera secolului XVIII, prin grandoare, eleganţa formelor şi atenţia acordată sculpturii stâlpilor din pridvor şi elementelor de decor. Monumentul istoric pe care-l vedem astăzi a fost construit pe locul unei vechi biserici de lemn, ridicată spre sfârşitul secolului XVII, când satul Mănăstioara purta numele de Burduşeşti. Prin înălţimea clopotniţei, lăcaşul aminteşte de monumentalele catedrale de lemn, „Adormirea Maicii Domnului” din Lărgăşeni, „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus şi „Duminica Tuturor Sfinţilor” de la Mănăstirea Poiana Mărului, pe care le completează armonios, formând o categorie aparte de lăcaşuri de lemn, care merită ele însele câte un Album. Ceea ce impresionează la biserica din Mănăstioara, dincolo de înălţimea clopotniţei, situată deasupra pridvorului, este echilibrul formelor şi o linişte care izvorăşte din acest lăcaş. Intrarea în biserică se face pe latura de sud a pridvorului, de unde se ajunge, pe o scară, în clopotniţa de formă octogonală, ea însăşi obiect de artă, prin broderiile în lemn şi formele line. Ca şi la bisericile prezentate până aici, pereţii au fost ridicaţi pe o talpă din stejar, fixată pe o temelie din zid. Ferestrele nu au fost săpate în peretele principal ci pe cele două abside ale lăcaşului, pe laturile de nord şi sud, ca şi pe latura de est a Altarului şi o mică fereastră la Proscomidiar. La partea superioară pereţii se încheie în formă de trepte, peste care, aidoma bisericilor moldoveneşti de secol XV-XVI, coboară streşini lungi, dând lemnului viaţă, ferindu-l de ploi şi omăt. De altfel, acoperişul bisericii din Mănăstioara este el însuşi o admirabilă creaţie artistică a meşterilor locali, gândit nu doar să protejeze lăcaşul de intemperii, ci să aibă şi o latură estetică. Dacă exteriorul este o superbă realizare artistică, restaurat de mai multe ori şi ajuns în condiţii optime până în zilele noastre, interiorul lăcaşului nu a reuşit să păstreze prea multe elemente originale de altădată, iar lipsa luminii nu oferă mari şanse de a admira arhitectura, formele care dau viaţă şi culoare unui lăcaş de lemn. În ce priveşte organizarea spaţiului sacru, lăcaşul din Mănăstioara urmează stilul clasic, fiind împărţit în naos, pronaos şi Altar. Cele câteva elemente decorative, ca şi picturile care se mai păstrează pe catapeteazmă, dacă ar fi restaurate, ar putea constitui elemente de valoare, pe care în faza actuală nu le putem, din păcate, admira. Chiar şi aşa, icoanele, cu rame nobile, aflate pe pereţii bisericii, iconostasul şi catapeteazma, din care se remarcă uşile împărăteşti, dovedesc existenţa unui trecut important, pe vremea când biserica era sufletul acestei comunităţi şi nu un simplu obiect de cult, aflat la umbra bisericii de zid. Urmele de pe catapeteazmă arată ca aceasta provine de la ctitorii de lemn dispărute, fie din cauza vechimii, fie din cauza războaielor, în mod special, Primul Război Mondial, care a distrus zeci de biserici de lemn şi zid în judeţul Vrancea. Şi biserica din Mănăstioara a avut de suferit şi au fost perioade în care pereţii originali din bârne au fost căptuşiţi cu scândură, aşezată vertical, aşa cum au fost nu demult mutilate bisericile de lemn din Păuleşti şi Nistoreşti.  Din fericire, în veacul trecut au fost îndepărtate aceste scânduri, redând frumuseţe lăcaşului, aşa cum l-au dorit cei care au trudit să construiască din bârne de stejar falnicul monument de arhitectură religioasă. Restaurată, la interior şi exterior, biserica din Mănăstioara poate deveni o carte de vizită pentru Podgoria Panciu şi pentru arta populară de pe Valea Zăbrăuţiului, mai ales că zona este una reprezentativă din punct de vedere istoric pentru sudul Moldovei, iar creştinii acestor locuri au rămas în timpul prigoanei comuniste drepţi şi neînfricaţi ca această catedrală, plătind cu ani grei de închisoare demnitatea lor, murind în picioare, la fel cum această elegantă biserică de lemn refuză să se plece sub ploile care-i macină an de an structura de rezistenţă. Flancată de tei seculari, catedrala de pe Valea Zăbrăuţiului aminteşte contemporanilor de o epocă în care satul de astăzi era o comună puternică, fapt argumentat de pomelnicul eroilor căzuţi pe câmpurile de luptă în cele două războaie mondiale. Biserica din Mănăstioara dă impresia că timpul s-a oprit ca în castelele scoţiene, aşteptând ca turiştii să-i treacă pragul. Dacă pomelnicul se încheie cu ultimii eroi din 1949, din strana dreaptă un Calendar bisericesc din acelaşi an, când Mănăstioara ţinea de seculara Episcopie a Romanului, ne întăreşte convingerea că pe Valea Zăbrăuţiului suntem într-o lume quasidispărută, iar biserica de lemn este ca o piesă într-un muzeu al civilizaţiilor dispărute. Frumoasă ca o zână din poveşti, cu streşinile asemenea unei rochii în timpul unei hore româneşti, desfăcută peste praful care se ridică din colbul uliţelor satelor valahe, biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Mănăstioara este o invitaţie la descoperirea unei lumi apuse, oferind pelerinului acestui început de veac XXI o mostră din civilizaţia lemnului de la Carpaţii de Curbură. Sursă text: Romeo-Valentin Muscă, Catedralele Vrancei (m.s.) Sursă foto: http://djcvn.cultura.ro/ 

Adevărată catedrală la graniţa dintre Vrancea arhaică şi întinsele vii din Podgoria Putnei, biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus este o creaţie unică în spaţiul religios vrâncean, considerată de specialişti o perlă a artei populare de la Carpaţii de Curbură, de o frumuseţe izbitoare, contrastând prin verticalitate cu bisericile de lemn obişnuite din Vrancea arhaică şi Ţinutul Adjudului (excepţie biserica boierului Conachi din Lărgăşeni), construcţii relativ modeste ca înălţime şi spaţialitate. Prin arhitectura sa, îndeosebi dispunerea turlei supraetajate, biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus este în acelaşi timp o realizare fără asemănare printre bisericile de lemn din Vrancea, ceea ce o face cu atât mai interesantă şi căutată de iubitorii de frumos. Asemănătoare însă ca structură, pe verticală (două turle supraetajate, din care a doua cu rol de turn-clopotniţă) şi ca dispunere pe orizontală (pridvor inclus pe latura de vest), în formă de cruce, este biserica „Sfântul Nicolae” din Orbeni, judeţul Bacău, cu diferenţa că monumentul istoric din Străoane de Sus este superior în privinţa rafinamentului detaliilor, a monumentalităţii şi eleganţei formelor. Deşi pare doar o copie, prezența acestor elemente comune la biserica din Orbeni, construită în secolul XVIII, când lăcașul din Străoane de Sus a fost rectitorit în forma de astăzi, demonstrează circulația stilurilor și motivelor arhitectonice între provinciile istorice româneşti. Dacă mai adăugăm că tradiţia locului susţine că primul lăcaș de cult din lemn a fost ridicat în timpul domnitorului Ștefan Cel Mare, există toate argumentele ca biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus să fie una din cele mai interesante construcţii de lemn de la Carpaţii de Curbură. Nu există documente care să confirme tradiţia. Este posibil ca un lăcaş mai vechi să fi fost ridicat în acea perioadă, dacă ţinem cont că satul este atestat documentar în acei ani. În ce priveşte monumentul pe care-l vedem astăzi, elementele de arhitectură duc la concluzia că acesta a fost reconstruit în secolul XVII, folosind elemente de lemn dintr-o biserică mai veche, ca în cazul multor lăcaşuri de lemn sau de zid. Dacă lăcaşul se evidenţiază prin originalitate, prin dispunerea aproape unică în spaţiul religios vrâncean a pridvorului deschis pe latura vestică totuşi, tehnica folosită de meşterii lemnari este identică, adică dispunerea bârnelor de stejar se face în acelaşi fel ca şi la celelalte biserici de lemn, cu îmbinarea devenită clasică, „în coadă de rândunică” şi celebrul brâu median. Lăcaşul este în formă de cruce, cu intrarea pe latura de vest, ce aminteşte de bisericile din Muntenia mai degrabă, decât cele din Moldova. Impresionează de la început pridvorul extraordinar, la care se ajunge pe o scară de lemn, biserica fiind construită pe o impozantă fundaţie. Faţă de biserica de la Chiţcani sau Mătăcina, unde pridvorul a fost adosat, la biserica din Străoane de Sus pridvorul a fost prevăzut de constructor de la început şi realizat odată cu întreaga construcţie, aşa cum întâlnim doar la biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor” de la Mănăstirea Poiana Mărului, biserică aflată la sud de Milcov, adică în Muntenia. Aici, în Moldova, prezenţa unui asemenea pridvor inclus în corpul bisericii, cu intrarea pe latura de vest, este o curiozitate sesizată imediat de cunoscători, dar şi de turişti. Ca la bisericile de zid, deasupra uşii de la intrare se află un fel de Pisanie, în alfabet chirilic, săpată în lemn, cu o cruce la mijloc, iar de o parte şi de alta, numele ctitorilor: „Lupu, Vasile, Drăghici, Stroe”. Urmând cursul pereţilor, observăm eleganţa absidelor, în care se deschide câte o fereastră pe laturile de nord şi sud, singurele care permit ca lumina să pătrundă în naos, ferestre originale, cu drugi din fier forjat. Altarul este poligonal, uşor retras faţă de naos, cu o fereastră pe latura de est. Ca şi ancadramentul uşii de la intrare şi la ferestre întâlnim elementele tradiţionale: funia şi dintele de lup. Nu poate fi trecută cu vederea prezenţa pe uşa de la intrare a chipului domnitorului Ștefan Cel Mare, sculptat în anii 80, pentru a eterniza legenda fondării bisericii, anticipând misterios canonizarea voievodului. Din dreptul uşii porneşte brâul median în formă de funie, care înconjoară lăcaşul de o parte şi de alta. Dacă pridvorul pare rupt dintr-o biserică muntenească, acoperişul este unul clasic moldovenesc, cu streşini extrem de largi, care au apărat lăcaşul de ploi şi i-au permis să ajungă până în zilele noastre.  De altfel, cei mai mari duşmani ai bisericilor de lemn din Vrancea nu au fost cutremurele, ci războaiele, zeci de biserici căzând pradă obuzelor numai în Primul Război Mondial. Chiar biserica de la Străoane de Sus a fost lovită de un obuz, puţin lipsind să fie demolată. Din fericire, lăcaşul a rămas în picioare, iar pentru a nu se prăvăli peste creştinii care veneau la mormintele aflate în cimitirul din jurul bisericii, obştea satului l-au înconjurat după război cu un imens zid de susţinere, care anula tot farmecul construcţiei. Abandonată un timp, devenită biserică de cimitir, în care nu se mai oficia niciun serviciu religios, biserica a avut şansa să fie inclusă după 1970 pe Lista Monumentelor Istorice, iar în anii 80 a beneficiat de o primă fază de restaurare, care s-a concretizat prin înlăturarea zidului împrejmuitor, ridicat în 1918, repararea pridvorului, consolidarea construcţiei şi înlocuirea multor bârne de lemn putrezite. Interiorul bisericii nu a fost restaurat decât în parte, iar prezenţa lăcaşului pe Lista Monumentelor Istorice a protejat-o de intervenţii neautorizate, aşa cum s-a întâmplat la mai multe biserici de lemn din Vrancea arhaică, biserici care au fost pur şi simplu mutilate: „Sfinţii Voievozi” din Păuleşti, „Sfântul Nicolae” din Nistoreşti, „Sfântul Nicolae” din Vrâncioaia şi chiar biserica Schitului Lepşa. Astfel, biserica din Străoane păstrează încă multe elemente originale de la rectitorirea sa din veacul XVIII, aşteptând ca într-o bună zi să intre în Programul Naţional de Restaurare, care ar permite să-i fie reconstituită arhitectura din interior, refăcută catapeteazma şi celelalte elemente care dau viaţă unei biserici. Chiar şi în stadiul în care se află astăzi, biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus stârneşte curiozitatea celor care o privesc, făcându-i să descopere o biserică de lemn cu un autentic pridvor muntenesc în Vrancea, turle de inspiraţie transilvană şi un acoperiş care se prelungeşte cu streşini largi ca la bisericile de zid cu pictură exterioară din nordul Moldovei. Putem merge şi mai departe în privinţa similitudinelor cu lăcaşuri de cult din alte zone alte ţării şi vom descoperi o asemănarea frapantă cu stilul unor biserici de lemn dintr-una din cele mai bogate zone etnografice ale ţării, judeţul Gorj. Prin arhitectură, prin dispunerea pridvorului si înălţimea turlei, biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus are multe asemănări cu lăcaşuri de cult cum ar fi biserica din Pisteştii din Deal, judeţul Gorj. Posibil ca meşteri lemnari din Gorj să fi ajuns în părţile fostului judeţ Putna sau meşteri din Străoane de Sus să fi deprins meşteşugul construirii de biserici în Gorj. Văzută prin prisma influenţelor arhitectonice, prin eleganta alăturare a stilurilor venite din cele trei principate româneşti, biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus este una din cele mai reuşite simbioze ale artei lemnului din Vrancea, depăşind spaţiul vrâncean prin această îmbinare a stilurilor, fiind fără nicio îndoială una din catedralele Vrancei, care-şi merită locul în orice lucrare de specialitate despre bisericile de lemn din Estul Europei. Sursă text: Romeo-Valentin Muscă, Catedralele Vrancei (m.s.) Sursă foto • http://djcvn.cultura.ro/ • https://invrancea.ro/biserica-de-lemn-sf-nicolae-din-straoane-vrancea-ctitorie-din-secolul-xviii/

Pe Valea Şuşiţei, în amonte, în extrema nordică a judeţului Vrancea, întâlnim o biserică de lemn, construită în aceeaşi perioadă cu bisericile din fostul Ţinut al Adjudului (Rugineşti şi Angheleşti), respectiv a doua parte a secolului XVII. Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” din satul Tei, comuna Câmpuri, este una din vechile construcţii de lemn, ridicată de obştea satului, undeva spre sfârşitul secolului XVII. Argumentul principal este forma clasică de navă a lăcaşului, faţă de bisericile construite începând cu secolul XVIII, dispuse în formă de Cruce. Dar ce particularizează biserica din Tei este felul în care obştea satului a construit-o. În primul rând temelia foarte înaltă pentru acest gen de construcţie, realizată din piatră de râu de pe Valea Şuşiţei, peste care au fost aşezate bârnele pereţilor. Întrucât lăcaşul se situează într-o zonă de munte, cu multă umiditate şi geruri năpraznice, la o dată pe care nu cunoaştem, pereţii au fost tencuiţi, dând impresia că este vorba despre un perete de zid, fenomen întâlnit şi la alte biserici de lemn, din aceleaşi motive. Interesant este că, în ciuda tencuirii pereţilor de lemn, aceştia nu au fost complet anulaţi, tencuiala urmând linia lemnului, element vizibil mai ales la pronaos şi Altarul de formă poligonală, decroşat suficient pentru a aminti cunoscătorilor că sub tencuială se află un perete din bârne de lemn. Dacă tencuiala a ştirbit oarecum din frumuseţea pereţilor, biserica în ansamblu nu a avut de suferit, dimpotrivă i s-a dat un aer original, un aspect omogen, peste care se ridică un acoperiş unitar, cu învelitoare din şindrilă, care lasă să se vadă la îmbinarea cu pereţii o tulburătoare dantelărie de lemn, prinsă în cuie de lemn ca nişte spice de grâu de jur împrejurul lăcaşului. Alt element unic pe care îl întâlnim la biserica din Tei este deschiderea de pe latura de vest a pronaosului, o fereastră care creează o axă cu fereastra Altarului. Naosul este la rându-i luminat de două ferestre dispuse paralel, nord-sud. Pe latura de sud a fost adosat un pridvor, deasupra căruia se află turnul clopotniţă. Astăzi, atât pridvorul, cât şi clopotniţa sunt închise cu scândură dispusă în plan vertical, însă, iniţial, ambele au fost deschise, în stilul celorlalte pridvoruri şi turnuri clopotniţă din Vrancea, ca la biserica „Sfântul Nicolae” din Prisaca de exemplu. Pronaosul este despărţit de naos printr-un perete de lemn, pe care se află icoane originale din secolul XVIII, înnegrite de fumul câtorva secole, dar încă expresive prin liniile sobre, în care sfinţii par coborâţi din icoane bizantine. Acelaşi procedeu a fost utilizat şi la pereţii interiori, care au fost tencuiţi şi văruiţi, peste care creştinii au aşezat icoane pictate pe lemn, unele din aceeaşi perioadă ca şi icoanele de pe peretele care desparte naosul de pronaos. Din punct de vedere artistic, icoanele vechi de la biserica din Câmpuri, ca şi cele trei registre de icoane de pe catapeteazmă sunt de certă valoare artistică, atât prin vechimea acestora, cât şi prin inspiraţia bizantină, cu acele linii drepte şi sobre. Mai trebuie amintită icoana „Izvorul Tămăduirii”, o bijuterie lucrată în culori vii, diferită ca stil, compoziţie şi nuanţe, de icoanele de pe catapeteazmă. Icoana este semnată de autor – Pavel Zugravul, care mai adaugă şi numele celor care au plătit-o şi anul execuţiei – 1860. Sobrietatea culorilor icoanelor de pe catapeteazmă nu lasă să întrevadă elementul surpriză pe care îl ascunde Altarul, mai precis elegantul baldachin din lemn care, ca într-o maiestuoasă biserică voievodală, protejează Sfânta Masă. Detaliu rarisim printre bisericile de lemn din Vrancea şi chiar din România, baldachinul Sfintei Mese de la biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” din satul Tei dă o notă de eleganţă unui lăcaş care, privit din exterior, pare mai degrabă o casă ţărănească de la Muzeul Satului, decât lăcaşul de cult al unei comunităţi de răzeşi din fostul Ţinut al Adjudului. Coroborând particularităţile arhitectonice, cele ce ţin de exterior, cu cele din interior, în mod deosebit picturile vechi şi baldachinul, cu vechimea sa, putem afirma că biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” din Tei este un lăcaş reprezentativ pentru istoria medievală a satelor de oameni liberi din sudul Moldovei. Sursă text: Romeo-Valentin Muscă, Catedralele Vrancei (m.s.) Sursă foto

Athos al Vrancei arhaice şi şcoală pentru feciorii vrâncenilor, biserica „Adormirea Maicii Domnului” a Schitului Valea Neagră este de două secole şi jumătate locul de unde izvorăşte lumina pentru creştinii Vrancei arhaice, dar şi simbolul acestei ţări de păstori care timp de milenii au mers în transhumanţă din nordul Carpaţilor până pe malurile Mării Adriatice şi în nordul Greciei. În faţa bisericii de la Valea Neagră nu ne aflăm în faţa unei construcţii oarecare, nefiind vorba despre un simplu lăcaş de mir, ci de o biserică monahală, ridicată după 1757 (anul fondării Schitului) de preotul Maftei din Spineşti, cu binecuvântarea Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, pentru ca vrâncenii să aibă Schitul lor şi să nu mai meargă cu pomelnice la bisericile Schitului Poiana Mărului sau Dălhăuţi. Prin prisma începuturilor, biserica de la Schitul Valea Neagră ne introduce în atmosfera isihastă de la mijlocul veacului XVIII şi deschide ultimul capitol al prezentării catedralelor Vrancei, cel al bisericilor de lemn din sillajul vasilian,  reprezentat de bisericile Schitului Valea Neagră şi Poiana Mărului. Fiind ctitoria puternicei Obşti a vrâncenilor, biserica poartă amprenta ctitorilor, fiind o construcţie zveltă, ridicată pe o temelie înaltă, astfel încât de la prima privire lasă impresia de măreţie. Din cauza deselor conflicte pe care vrâncenii le-au avut cu Departamentul Averilor Bisericeşti, creat în 1842 pentru administrarea proprietăţilor mănăstireşti, sute de documente originale ale Schitului s-au pierdut, iar astăzi cu greu se mai poate reface istoria de început a bisericii. Este unul din motivele pentru carenu știm exact data ridicării lăcaşului, despre care putem afirma că a fost construit spre sfârşitul secolului XVIII. De la început sesizăm dispunerea spaţiului într-o succesiune de încăperi, în care accesul se face în mod cu totul surprinzător pe latura de vest, detaliu arhitectonic întâlnit doar la biserica din Străoane de Sus şi la cele două biserici de la Poiana Mărului, ceea ce ne determină să presupunem influenţa muntenească, atâta timp cât celelalte biserici descrise în lucrarea noastră au intrarea pe latura sudică. Din pridvorul adosat ulterior, credinciosul ajunge într-un pronaos decroşat de corpul bisericii, redus la maximum, cu un mic perete despărţitor, care se deschide spre un naos generos. Cele trei părţi componente ale bisericii au câte o fereastră pe laturile de nord şi sud, iar din naos se desprinde Altarul minuscul, decroşat la rându-i de trupul lăcaşului, care face legătura cu exteriorul printr-o uşă pe latura de sud şi o fereastră la est. Frumuseţea iniţială a bisericii a fost anulată prin placarea pereţilor cu scândură, dispusă vertical, de jur împrejurul construcţiei, scândură care acoperă şi interiorul. Această intervenţie nu a anulat complet munca meşterilor anonimi, care poate fi admirată în toată splendoarea ei sub streşinile acoperişului, unde descoperim toate elementele tipice construcţiilor de lemn din Vrancea. Înlăturarea scândurilor care plachează biserica va revela un superb edificiu de sfârşit de veac XVIII, cu acea simfonie a dispunerii bârnelor pe orizontală, legate magic cu funia împletită venită din timpuri imemoriale şi adoptată de meşterii lemnari la construcţia bisericilor. Măiestriei lemnarilor care au ridicat biserica şi sculptat catapeteazma, i s-a adăugat arta pictorilor cu icoanele care împodobesc de mai bine de două secole peretele despărţitor dintre Altar şi naos. Construită şi pictată după toate tipicurile genului, catapeteazma bisericii din Valea Neagră anticipează prin vivacitatea culorilor, lumina care emană din picturi şi măiestria artistului, ce amestecă pictură naivă cu pictură bisericească elaborată, catapetezmele de influenţă rusească de la bisericile Schitului Poiana Mărului. Dar obiectul cel mai de preţ al vrâncenilor, pentru care Valea Neagră este Athosul lor, o reprezintă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, dăruită de Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, monahilor pe care i-a trimis cu preotul Matei să întemeieze schit vrâncenilor. Deşi nu face parte din biserică, nu putem să nu amintim clopotniţa, ea însăşi un monument de arhitectură, asemănătoare cu clopotniţa bisericii de la Schitul Lepşa. Dispus pe trei nivele, pe o fundaţie solidă, edificiul se îngustează spre partea superioară, fiecare unic în felul său prin dispunerea ferestrelor, deschise către cele 4 zări. Cel puţin pentru bisericile de lemn din Vrancea, clopotniţa de la Valea Neagră este o bijuterie şi nu întâmplător a fost inclusă pe Lista Monumentelor Istorice. Din punct de vedere spiritual, clopotniţa de la Valea Neagră, prin robusteţea părţii inferioare din zid şi zborul progresiv pe care îl căpătă către partea superioară, de unde clopotele îndeamnă la rugăciune, este poarta prin care creştinul este invitat să participe la săvârşirea Tainelor de către preot. De altfel, dispunerea clopotniţei pe axul vest-est către lăcaşul de rugăciune urmează drumul firesc al înduhovnicirii pe care creştinul îl urmăreşte. În concluzie, oricât de elaborat este exteriorul bisericii din Străoane de Sus, de frumuseţea picturii interioare din Rugineşti, de eleganţa formelor bisericii din Mănăstioara sau monumentalitatea bisericii din Lărgăşeni, biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” a Schitului Valea Neagră este izvorul spiritual al Vrancei, locul de unde Sfânta era însoţită de cortegii de monahi prin satele Vrancei pe timp de ploaie, locul unde păstorii vrânceni aduceau feciorii să buchisească pe Ceaslov în Pridvor, din care unii ajungeau învăţători în satele fiilor Tudorei Vrâncioaia, alţii treceau la strană, iar cei mai răsăriţi mergeau la Seminarul Teologic de la Roman şi se întorceau preoţi ca să lumineze satele acestei Republici din Carpaţi. Fiecare comunitate are sfinţii săi şi locurile sale sacre. Vrancea arhaică are sfinţii ei neştiuţi, ale căror moaşte au ferit aceste teritorii de ocupaţia vrăjmaşilor, iar ca loc de pelerinaj, icoana Sfintei de la Valea Neagră. Sursă text: Romeo-Valentin Muscă, Catedralele Vrancei (m.s.) Sursa foto 

Biserica „Sfinţii Voievozi” din Vetreşti, comuna Nistorești, este o construcţie originală prin formă, fiind prima biserică din lucrarea noastră, în care spaţiul este împărţit în formă de cruce, cu latura de nord egală cu cea de sud şi latura de est egală cu cea de vest. Altminteri biserica se înscrie în stilul bisericilor de lemn din Vrancea istorică a sfârşitului veacului XVIII, prin tehnica folosită la îmbinarea bârnelor, prin elementele de construcţie, prin adosarea unui pridvor pe partea de sud şi utilizarea simbolurilor, respectiv brâul median – funia care simbolizează infinitul lui Brâncuşi – a încheierii bârnelor cu omniprezenta „coadă de rândunică” şi a retezării bârnelor în trepte la capete. Fiind împărţit în proporţii aproape echilibrate, privit de sus, lăcaşul pare o cruce perfectă. De aceea, constructorii au întins braţele Crucii ca un balansoar, lăsând în cumpănă pronaosul şi Altarul, naosul fiind prins între absidele celor două străni, având un spaţiu generos. Şi ferestrele urmează această planimetrie, definind prin intersectarea axelor celor patru deschizături o cruce, având două ferestre pe cele două abside (nord-sud) şi câte una pe latura de este a Altarului şi pe latura de vest a pronaosului. Partea de est a Altarului cu cinci laturi este uşor retrasă, în raport cu pronaosul care se închide pe latura de vest cu trei mari laturi şi este căptuşit cu scândură. Pereții naosului sunt acoperiți cu icoane de stiluri diferite, iar catapeteazma este pictată în două registre generoase, sub care tronează cele 4 icoane  împărăteşti şi picturile de pe uşile împărătești. Pereţii interiori sunt placaţi cu scânduri dispuse în plan vertical, ca şi bolţile. Modernitatea şi-a pus amprenta asupra ferestrelor, cele vechi fiind înlocuite în secolul trecut cu ferestre ţărăneşti, prinse în tocuri simple, fără ornamentele pe care le-am întâlnit la bisericile din Angheleşti şi Străoane de Sus, de exemplu. Interesantă este maniera în care constructorii au gândit aşezarea catapetezmei şi a peretelui dintre naos şi pronaos, la o distanţă egală faţă de laturile extreme ale pronaosului şi Altarului. Din acest punct de vedere, credem că biserica „Sfinţii Voievozi” este o reuşită de excepţie a meşterilor populari vrânceni, fiind din punct de vedere al organizării şi împărţirii spaţiului liturgic una din cele mai originale biserici de lemn din Vrancea. Această dispunere cu totul particulară a spaţiului liturgic a dus la amenajarea deasupra celor două abside a două bolţi, aşa cum nu am mai întâlnit până acum la bisericile de lemn. După cum se prezintă la interior, se pare că pridvorul a fost adăugat mai târziu, din aceleaşi raţiuni practice ca şi la celelalte biserici de lemn, anume o mai bună protejare a intrării bisericii, a uşii de la intrare, a credincioşilor, de vânt, ploaie şi omăt. Deşi astăzi acesta se prezintă închis, placat cu scândură dispusă vertical, iniţial a fost deschis, martori fiind stâlpii de susţinere care încă se mai văd sub scânduri. Dacă acest lăcaş va intra într-o zi în Programul Naţional de Restaurare, vom avea şansa, prin înlăturarea scândurilor, să descoperim un elegant pridvor şi chiar inscripţii pe frontonul acestuia, ca la biserica din Mătăcina. Deasupra pridvorului se ridică un turn clopotniţă, astăzi nefuncţional, amintind de turnul clopotniţă al bisericilor ”Sfântul Nicolae” din Nistoreşti şi „Sfântul Nicolae” din Prisaca. Acoperişul este în patru ape, cu învelitoare din şindrilă, ca şi la turnul clopotniţă. Două cruci fixate pe laturile de vest şi est în partea superioară a acoperişului dau o notă de nobleţe, ducându-ne cu gândul la acoperişurile din ţiglă ale bisericilor din Ardeal. Turnul clopotniță a fost din păcate placat într-un mod brutal la exterior cu scândură ca la Păuleşti, iar dantelăria din lemn este ascunsă privitorilor, lăsând o impresie mai puțin plăcută. Înlăturarea scândurilor care plachează pridvorul şi turnul clopotniţă va reda splendoarea de altădată acestui lăcaş, umbrit de intervenţia neprofesionistă, luminând faţa unei biserici care plânge cu baticul strâns în barbă ca bătrânele care-şi aşteptau feciorii de la oaste, şi nu mai veneau niciodată. Din acest punct de vedere, biserica din Vetreşti face parte din bisericile de lemn mutilate de intervenţia omului modern, fără reperele unui trecut pe care nu-l cunoaşte şi-l ignoră. Importanta arhitectonică a bisericii şi valoarea pe care o reprezintă pentru tradiția cioplitorilor în lemn din acest colț de Românie sunt argumente suficiente pentru readucerea la starea inițială a pridvorului şi a turnului clopotniţă, mai ales în contextul în care biserica este una din cele douăsprezece lăcaşuri de lemn reprezentative pentru istoria religioasă şi arta lemnului din Vrancea ultimei jumătăţi de mileniu. În afara arhitecturii originale, biserica din Vetrești adăposteşte o inestimabilă colecţie de icoane pictate pe lespezi de piatră, într-un stil care aminteşte pictura naivă, dar expresivă şi în culori vii şi pastelate. Eliminarea puzderiei de cabluri electrice care inundă bisericile de lemn, inclusiv cea din Vetreşti, ca şi consolele de prost gust de pe acoperiş, precum şi vechile sobe inestetice şi adoptarea unor mijloace moderne de încălzit şi iluminat, pot reda frumuseţea acestor bijuterii ţărăneşti, în care, pe lângă elementele tradiţionale locale s-au aciuit stiluri venite de peste munți şi de la sud de Milcov. Numai înlăturând coroanele mortuare multicolore de pe pereţii lăcaşelor, ştergarele pestriţe din epoci revolute,  buchetele din flori de plastic din anii comunismului, covoarele turceşti din anii 90, chinezăriile din ultimii ani şi andelele aduse de „italienii” plecaţi la muncă, vom putea reda aspectul iniţial acestor monumente fundamentale ale artei populare româneşti şi vom scoate pentru totdeauna kitschul din aceste temple ale sufletului Ţării Vrancei. Sursă foto