Locații

Biserica Adormirii Maicii Domnului este construită pe temelia fostei biserici distruse în primul război mondial din 1916-1918. Actuala biserică e construită din lemn, cu pereții din bârne, tencuiți cu mortar de var și nisip, și e acoperită cu tablă. Cei exteriori sunt căptușiți cu scândură. Clopotnița este construită din lemn și acoperită cu tablă. Construcția Bisericii a început în anul 1921 și s-a terminat la 4 noiembrie 1934.  Pictura Sfântului Locaș a fost realizată de pictorii de origine italiană Adolf și Oreste Cantini din Focșani, fiind realizată în tehnica ulei.

Un colț de rai în comuna Răcoasa, județul Vrancea.

Biserica Adormirea Maicii Domnului din localitatea Bordești, județul Vrancea, este o veche biserică brâncovenească de pe Valea Râmnei, aflată la nord de orașul Râmnicu Sărat. Datând de la sfarșitul secolului al XVII-lea, biserica din Bordești a fost declarată monument istoric. La această biserică se ajunge mergând pe drumul european 85, iar mai apoi pe drumul județean ce leagă între ele localitațile Dumbrăveni si Vintileasca, până la intersecția cu drumul comunal ce duce spre Bordești. Biserica brâncovenească se află in partea sudica a localitații. Biserica din Bordești, zidită inițial ca mănăstire, a fost ctitorită între anii 1698-1699, de către căpitanul Mănăilă, dregător al Sfântului Constantin Brâncoveanu. Biserica mănăstirii, păstrată până astăzi, având hramul "Adormirea Maicii Domnului", iese in evidență atât prin arhitectura brâncoveneascâ, cât și prin pictura în fresca de pe pereții interiori, care poartă semnătura renumitului zugrav bisericesc Pârvu Mutu. Mănăstirea din Bordești a avut o situație foarte bună pentru o vreme, însă în anul 1742 aceasta este închinată ca metoc Episcopiei Buzăului la 1742, până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când este închinată Mănăstirii Babeni. Mai apoi, după secularizarea averilor manăstirești și retragerea călugărilor greci care populau mănăstirea, biserica mănăstirii devine biserică de mir pentru credincioșii din Bordești.  Degradarea bisericii, determinată de cutremure și alunecări de teren, face ca biserica să fie părăsită definitiv în anul 1911. Mai apoi, biserica este declarată monument istoric prin decret regal, la 10 martie 1915, ca urmare a recomandărilor reprezentanților Comisiei Monumentelor Istorice. Ansamblul monahal din Bordești este alcătuit dintr-o incintă poligonală cu o suprafață de aproximativ 1.200 de metri pătrați, împrejmuită de un zid de caramidă, si două corpuri de clădiri: unul pe latura vestică și unul in zona sudică a incintei. În mijlocul curții se află ridicată modest biserica. Biserica si stăreția, aceasta din urmă aflată în zona sudică a curții, alcătuiesc complexul monahal inițial, construit în epoca brâncovenească. Cele două corpuri de clădiri monahale au fost delimitate planimetric in urma cercetărilor arheologice efectuate în campanii de săpături, în anii 1998,1999, 2000 si 2004. Clădirea stăreției este construită pe o pivniță, boltită, cu mai multe compartimentări. La rândul său, zidul de incintă este in stare de ruină. Începand cu anul 1994, biserica brâncovenească din Bordești a fost integrată în programul național de restaurare. De atunci, a fost realizată consolidarea generală, a fost reconstruită turla bisericii și au fost curățate elementele de pietrărie. Biserica este zidită pe o fundație de plan treflat, cu pridvor deschis pe latura vestică. Sunt de remarcat coloanele sculptate dintre pronaos si naos, precum si fragmentele de pictură originală, realizate de Pârvu Mutu, pe la începutul secolului al XVIII-lea. Autoportretul lui Pârvu Mutu, realizat de acesta in canatul intrării în pronaos, a fost extras după anul 1960, ca și tabloul votiv, aflându-se astăzi la Muzeul de Artă al României. Pârvu Mutu a trăit între anii 1657-1735, fiind unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai stilului brâncovenesc. Zugrav bisericesc și pictor de icoane, Pârvu Mutu s-a născut în data de 12 octombrie 1657, in localitatea Câmpulung, în familia preotului Ion Pârvulescu. După moartea mamei sale și a fraților săi, tânărul este luat de părintele Ion împreuna cu sine, la Mănăstirea Negru Voda. În decursul vieții sale, el va zugrăvi minunat biserici precum cele din Filipeștii de Pădure, Bordești, Măgureni, Lespezi, Robaia, Sinaia și Râmnicu Sărat. Adevarat creator de școală artistică, în epoca domnitorilor Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, zugravul Pârvu Mutu se impune prin desenul său remarcabil, coloritul variat și realismul compoziției. Sursă text: crestinortodox.ro

În luna iulie a anului 1917, la Mărăşti, armata română a întreprins o ofensivă victorioasă împotriva armatei austro-ungare. Pentru această strălucită victorie, soldaţii români au fost nevoiţi să bombardeze biserica din acest sat. Oficialii armatei române au promis atunci că vor reface de la zero atât biserica, cât şi satul, ceea ce s-a întâmplat după 1920, prin grija Societăţii «Mărăşti», aflată sub patronajul reginei Maria. Pe 11 iulie 1921 a fost pusă piatra de temelie a ceea ce va avea să devină noua biserică a satului Mărăşti. Biserica fost construită pe locul celei vechi şi a fost finalizată în anul 1928, fiind inaugurată în data de 22 iulie, în prezenţa Reginei, reprezentanţi ai Guvernului, ai Armatei a 2-a. Pisania originală a bisericii a fost scrisă în marmură şi amplasată în stânga uşii de intrare, pe aceasta stând scrise următoarele: „Această sfântă şi Dumnezeiască biserică înălţatu-s-au din temelie în zilele marelului şi gloriosului Rege Ferdinand I al României şi Maiestăţii Sale Regina Maria de către Societatea Mărăşti, înfiinţată chiar pe câmpul de luptă în anul 1917 de toţi ostaşii armatei a IX-a, sub Preşedenţia de onoare a generaluluiAlexandru Averescu, comandantul acesteia şi Preşedenţia activă a generalului Alexandru Mărgineanu, comandantul Diviziei a 3-a. Ridicatu-s-au pentru înlocuirea vechei biserici a Mărăştilor, surpată de tunuri în bătălia de la Mărăşti pentru deapururi amintirea izbânzii şi spre veşnica pomenire a vitejilor morţi pentru ţară şi închinatu-s-au prea cinstitului hram al Sfintei şi Marei Muceniţe Maria Magdalena din 24 iulie 1928 în al 11-lea an de la înfrângerea şi alungarea oştilor duşmane şi s-a sfinţit astăzi 10 iulie 1928 sub domnia MS Regelui Mihai I al României şi cârmuirea Alteţei Sale Regale, Principele Nicolae al României, sanctităţii sale Patriarhul doctor Miron Christea şi a d-lui  G. Buzdugan, Înalţi Regenţi fiind cap al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române Prea Fericirea Sa D.D. Dr. Miron Cristea iar pastor şi oblăduitor ai cr stinilor din acest coprins al tarei I.P. Sa D.D.Dr. Pimen, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei şi PS Sa D. D. Lucian Episcop al Romanului şi al Bacăului fiind preot paroh al bisericii”.

Athos al Vrancei arhaice şi şcoală pentru feciorii vrâncenilor, biserica „Adormirea Maicii Domnului” a Schitului Valea Neagră este de două secole şi jumătate locul de unde izvorăşte lumina pentru creştinii Vrancei arhaice, dar şi simbolul acestei ţări de păstori care timp de milenii au mers în transhumanţă din nordul Carpaţilor până pe malurile Mării Adriatice şi în nordul Greciei. În faţa bisericii de la Valea Neagră nu ne aflăm în faţa unei construcţii oarecare, nefiind vorba despre un simplu lăcaş de mir, ci de o biserică monahală, ridicată după 1757 (anul fondării Schitului) de preotul Maftei din Spineşti, cu binecuvântarea Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, pentru ca vrâncenii să aibă Schitul lor şi să nu mai meargă cu pomelnice la bisericile Schitului Poiana Mărului sau Dălhăuţi. Prin prisma începuturilor, biserica de la Schitul Valea Neagră ne introduce în atmosfera isihastă de la mijlocul veacului XVIII şi deschide ultimul capitol al prezentării catedralelor Vrancei, cel al bisericilor de lemn din sillajul vasilian,  reprezentat de bisericile Schitului Valea Neagră şi Poiana Mărului. Fiind ctitoria puternicei Obşti a vrâncenilor, biserica poartă amprenta ctitorilor, fiind o construcţie zveltă, ridicată pe o temelie înaltă, astfel încât de la prima privire lasă impresia de măreţie. Din cauza deselor conflicte pe care vrâncenii le-au avut cu Departamentul Averilor Bisericeşti, creat în 1842 pentru administrarea proprietăţilor mănăstireşti, sute de documente originale ale Schitului s-au pierdut, iar astăzi cu greu se mai poate reface istoria de început a bisericii. Este unul din motivele pentru carenu știm exact data ridicării lăcaşului, despre care putem afirma că a fost construit spre sfârşitul secolului XVIII. De la început sesizăm dispunerea spaţiului într-o succesiune de încăperi, în care accesul se face în mod cu totul surprinzător pe latura de vest, detaliu arhitectonic întâlnit doar la biserica din Străoane de Sus şi la cele două biserici de la Poiana Mărului, ceea ce ne determină să presupunem influenţa muntenească, atâta timp cât celelalte biserici descrise în lucrarea noastră au intrarea pe latura sudică. Din pridvorul adosat ulterior, credinciosul ajunge într-un pronaos decroşat de corpul bisericii, redus la maximum, cu un mic perete despărţitor, care se deschide spre un naos generos. Cele trei părţi componente ale bisericii au câte o fereastră pe laturile de nord şi sud, iar din naos se desprinde Altarul minuscul, decroşat la rându-i de trupul lăcaşului, care face legătura cu exteriorul printr-o uşă pe latura de sud şi o fereastră la est. Frumuseţea iniţială a bisericii a fost anulată prin placarea pereţilor cu scândură, dispusă vertical, de jur împrejurul construcţiei, scândură care acoperă şi interiorul. Această intervenţie nu a anulat complet munca meşterilor anonimi, care poate fi admirată în toată splendoarea ei sub streşinile acoperişului, unde descoperim toate elementele tipice construcţiilor de lemn din Vrancea. Înlăturarea scândurilor care plachează biserica va revela un superb edificiu de sfârşit de veac XVIII, cu acea simfonie a dispunerii bârnelor pe orizontală, legate magic cu funia împletită venită din timpuri imemoriale şi adoptată de meşterii lemnari la construcţia bisericilor. Măiestriei lemnarilor care au ridicat biserica şi sculptat catapeteazma, i s-a adăugat arta pictorilor cu icoanele care împodobesc de mai bine de două secole peretele despărţitor dintre Altar şi naos. Construită şi pictată după toate tipicurile genului, catapeteazma bisericii din Valea Neagră anticipează prin vivacitatea culorilor, lumina care emană din picturi şi măiestria artistului, ce amestecă pictură naivă cu pictură bisericească elaborată, catapetezmele de influenţă rusească de la bisericile Schitului Poiana Mărului. Dar obiectul cel mai de preţ al vrâncenilor, pentru care Valea Neagră este Athosul lor, o reprezintă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, dăruită de Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, monahilor pe care i-a trimis cu preotul Matei să întemeieze schit vrâncenilor. Deşi nu face parte din biserică, nu putem să nu amintim clopotniţa, ea însăşi un monument de arhitectură, asemănătoare cu clopotniţa bisericii de la Schitul Lepşa. Dispus pe trei nivele, pe o fundaţie solidă, edificiul se îngustează spre partea superioară, fiecare unic în felul său prin dispunerea ferestrelor, deschise către cele 4 zări. Cel puţin pentru bisericile de lemn din Vrancea, clopotniţa de la Valea Neagră este o bijuterie şi nu întâmplător a fost inclusă pe Lista Monumentelor Istorice. Din punct de vedere spiritual, clopotniţa de la Valea Neagră, prin robusteţea părţii inferioare din zid şi zborul progresiv pe care îl căpătă către partea superioară, de unde clopotele îndeamnă la rugăciune, este poarta prin care creştinul este invitat să participe la săvârşirea Tainelor de către preot. De altfel, dispunerea clopotniţei pe axul vest-est către lăcaşul de rugăciune urmează drumul firesc al înduhovnicirii pe care creştinul îl urmăreşte. În concluzie, oricât de elaborat este exteriorul bisericii din Străoane de Sus, de frumuseţea picturii interioare din Rugineşti, de eleganţa formelor bisericii din Mănăstioara sau monumentalitatea bisericii din Lărgăşeni, biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” a Schitului Valea Neagră este izvorul spiritual al Vrancei, locul de unde Sfânta era însoţită de cortegii de monahi prin satele Vrancei pe timp de ploaie, locul unde păstorii vrânceni aduceau feciorii să buchisească pe Ceaslov în Pridvor, din care unii ajungeau învăţători în satele fiilor Tudorei Vrâncioaia, alţii treceau la strană, iar cei mai răsăriţi mergeau la Seminarul Teologic de la Roman şi se întorceau preoţi ca să lumineze satele acestei Republici din Carpaţi. Fiecare comunitate are sfinţii săi şi locurile sale sacre. Vrancea arhaică are sfinţii ei neştiuţi, ale căror moaşte au ferit aceste teritorii de ocupaţia vrăjmaşilor, iar ca loc de pelerinaj, icoana Sfintei de la Valea Neagră. Sursă text: Romeo-Valentin Muscă, Catedralele Vrancei (m.s.) Sursa foto 

Numită şi Catedrala spătarului Gavril Conachi, biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” din Lărgăşeni-Corbiţa impresionează prin monumentalitate, fiind considerată de către specialişti biserica de lemn cu cei mai înalţi pereţi din România, de unde şi numele de „catedrală”, în raport cu celelalte biserici de lemn din Moldova, care respectă proporţiile locuinţelor ţărăneşti şi rar le depăşesc prin verticalitate. Situat pe Valea Berheciului, pe dealurilor line din sudul Moldovei, în fostul Ţinut al Adjudului, lăcaşul de cult a fost construit între 1759-1760, în timpul domnitorului Ioan Teodor Callimachi(1758-61) pe când Episcopia Romanului era păstorită de vladica Ioanichie(1747-69), iar la Londra, arhitectul scoțian Sir William Chambers publica A Treatise on Civil Architecture. Pe plan european, războiul măcina bătrânul continent, Iezuiții erau alungaţi din Portugalia de marchizul Pombal, iar peste Ocean britanicii duceau lupte sângeroase pentru a smulge Quebecul din mâinile francezilor. Ctitorie dregătorească şi loc de veci al spătarului Gavril Conachi, ridicată pe Moşia familiei din Lărgăşeni, biserica de lemn veghează de două secole şi jumătate peste satele din jur, amintind, prin simpla sa prezenţă, creştinilor care locuiesc aceste cătune moldave, puterea ctitorului şi măreţia dregătoriei sale. În plin Ev Mediu românesc, în timp ce Occidentul era deja în epoca Luminilor, biserica din Lărgăşeni a fost ridicată pentru a aminti celor din jur poziţia socială a ctitorului, pentru a impresiona supuşii care lucrau întinsele pământuri ale Moşiei familiei Conachi şi epata mica boierime de ţară, care era invitată la cele şase sărbători anuale (iarmaroace), organizate de spătar pe Moşia sa. Din punct de vedere arhitectonic, biserica respectă planul clasic în formă de cruce, dispusă în stil bizantin (pronaos, naos, altar), stil adoptat cu timpul de constructorii de biserici de zid din Moldova şi celelalte provincii româneşti. Lăcaşul este zidit pe o puternică fundaţie de piatră, consolidată de doi contraforţi. Structura aminteşte mai degrabă de puternicile biserici de zid din nordul Moldovei (cum ar fi „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” din Arbore – Suceava) sau bisericile fortificate din Transilvania (Biertan – Sibiu sau Câlnic - Alba), decât de bisericile de lemn din Vrancea arhaică sau cele din împrejurimi. Diferenţa fundamentală este că la bisericile amintite mai sus pereţii sunt din zid, în timp ce la biserica din Lărgăşeni pereţii sunt construiţi din bârne de stejar, fixate cu/şi în cepi de lemn și aşezate pe tălpi din aceeaşi esenţă, care fac legătura cu fundaţia. Impresionează precizia fasonării acestor masive bârne de stejar, realizate acum două secole şi jumătate, care se îmbină geometric pe toată lungimea pereţilor. Fiind o construcţie a unui înalt dregător domnesc moldav, biserica „Adormirea Maicii Domnului” diferă de celelalte biserici de lemn din Vrancea, construite în general de obştile săteşti pentru nevoile sătenilor. Lăcaşul se distinge de celelalte construcţii şi prin organizarea interiorului, unde, deasupra părţii de vest a pronaosului, a fost amenajat mai târziu un superb cafas, element arhitectonic întâlnit în epocă numai la bisericile domneşti de zid şi la cele construite de înalţii dregători domneşti. Pe latura de miazăzi, la nivelul cafasului, peretele este prevăzut cu o fereastră, care permite pătrunderea luminii. Datorită monumentalităţii pereţilor, meşterii nu şi-au permis luxul de a deschide mai multe fante pentru amenajarea unui şir de ferestre, ceea ce face ca, în ciuda înălţimii, lumina să pătrundă anevoie. Din acest motiv, în bârnele de stejar constructorii au amenajat mai multe registre pentru fixat candele de iluminat, din care unele s-au păstrat până în zilele noastre. Dacă naosul şi pronaosul suferă oarecum de lumină din cauza spaţiului imens al construcţiei, altarul este inundat de lumina care pătrunde prin fereastra de pe peretele estic şi din fereastra diaconiconului. Iar ca lumina să nu rămână prizoniera altarului, constructorii au imaginat catapeteazma ca un vitraliu gotic, din care lumina ţâşneşte prin fantele lăsate în mod intenţionat între registrele de icoane care despart Altarul de naos. Această manieră insolită de a trimite lumina din Altar spre interiorul bisericii adaugă o notă de mister unui lăcaş ridicat să impună respect maselor. Catapeteazma bisericii din Lărgăşeni este ea însăşi o operă de artă, o îmbinare perfectă între lumea culorilor din icoanele pictate de zugravul Apostol la 1761 şi sculpturile care le împodobesc. Aşezate pe mai multe registre, icoanele sunt despărţite prin rame sculptate sub formă de frunză de stejar, prin care lumina coboară în naos. În timp ce pe colinele din sudul Moldovei, marii boierii trăiau încă epoca de glorie a sfârșitului de Ev Mediu românesc, ridicând catedrale din lemn, la Amsterdam, în 1761, Jean-Jacques Rousseau publica faimosul roman epistolar Julie ou la Nouvelle Héloïse. Revenind la biserica de pe Valea Berheciului, aceasta se finalizează cu un acoperiş în patru ape, cu o structură omogenă, fără turlă sau alte elemente decorative, cum întâlnim la bisericile de lemn din Vrancea arhaică sau Maramureş. Pentru clopote ctitorul a ridicat în aceiaşi ani o elegantă clopotniţă, la fel de impresionantă prin monumentalitate, stil, materiale de construcţii. Asemănătoare unui Foişor de foc, cu un parter construit din piatră şi cărămidă, din pereţi groşi ca zidurile unei cetăţi de apărare, din punct de vedere arhitectonic clopotniţa face corp comun cu biserica, rezultând un ansamblu religios unic în peisajul arhitectonic din sudul Moldovei. Deasupra robustului parter de zid se ridică, pe două nivele, cea mai înaltă clopotniţă de lemn din spaţiul geografic cuprins în această lucrare, cu un acoperiş în patru ape ca şi biserica, cu învelitoare din şindrilă. La ultimul etaj, fixate în grinzi solide, se află clopotele originale. Pe clopotul mare ctitorul a pus următoarea inscripţie: „Auzi Doamne glasul robilor Tăi Gavril Conachi şi a Mariei Conachi, an 1808 iulie”, iar pe clopotul mic: „Acest clopot s-a făcut la biserica Precisti ot Lărgăşeni prin darea cuc Gavril Conachi sul”. Numele ctitorului se mai află înscris pe Pomelnicul familiei de pe o lespede din marmură, care a acoperit mormântul acestuia în 1810, când a fost înhumat, ca marii dregători, în pridvorul bisericii pe care a construit-o. Conform ritualului ortodox de înmormântare, după 7 ani, în 1818 acesta a fost dezhumat, iar reînhumarea nu s-a mai făcut în biserica de lemn din Lărgăşeni, ci la Mănăstirea Agapia, unde Nicolae Grigorescu va picta celebrele fresce între 1858-1861. Lespedea din marmură, cu numele ctitorului, a rămas până astăzi la ctitoria sa din Lărgăşeni, amintind celor care intră în incinta sfântului lăcaş numele celui care a avut curajul să ridice o biserică din lemn, care să rivalizeze prin măreţie cu lăcaşurile de zid din nordul Moldovei. În ce priveşte numele celor care au lucrat la construcţia lăcaşului, nu există nicio inscripţie cu numele meşterilor care au ridicat această catedrală de lemn la jumătatea secolului XVIII în fostul Ţinut al Adjudului. De-a lungul timpului, lăcaşul a suferit vitregiile vremurilor, iar ploile, omătul şi vântul care suflă peste dealurile care se ridică din Valea Berheciului au afectat lemnul, element sensibil la umiditate. Reparaţiile periodice, ca şi cele capitale din 1840 nu au fost suficiente pentru oprirea degradării lăcaşului. Din acest motiv lăcaşul a fost închis periodic pentru reparaţii şi consolidări, iar între 1886 şi 1940, din cauza putrezirii bârnelor, pentru a nu pune în pericol siguranţa creştinilor, a fost închis pentru o perioadă îndelungată. Consolidat şi restaurat în timpul celui De-Al Doilea Război Mondial, monumentul a fost redat circuitului religios, din nefericire, fără a îndepărta cartonul asfaltat care acoperea faţada de nord şi anula frumuseţea şi monumentalitatea biserici. Acest lucru s-a întâmplat abia în anii 80, când au fost executate lucrări de consolidare şi restaurare. În prezent, biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Lărgăşeni se află în plin proces de reparaţii, urmând ca până în 2012 să fie consolidată, restaurată, redată circuitului religios şi deschisă turiştilor şi pelerinilor care vin să viziteze Catedrala boierului Conachi, construcţie unică în spaţiul religios moldav, adevărată capodoperă a meşterilor populari de la jumătatea secolului XVIII, demnă de a figura în Patrimoniul Mondial UNESCO. Sursă text: Romeo-Valentin Muscă, Catedralele Vrancei (m.s.) Sursă foto: http://djcvn.cultura.ro/ 

Satului Cotești, fost Odobasca, se află în zona Subcarpațílor Orientali între dealurile înalte și câmpia Râmnicului. O excursie în zonă oferă priveliști și peisaje care, cu siguranță, te vor încânta. Mica biserică din lemn, ridicată în anul 1471, te așteaptă la marginea de sud a satului, într-o curte verde, străjuită de tei seculari. Este unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult din Vrancea. Chiar Marele Dicţionar Geografic al lui Lahovari afirmă: „În Odobasca există o biserică cu hramul Adormirea Maicii Domnului fondată de Stan Cotea, prefăcută în 1869 şi 1888 care deţine 6 prăjini de fâneţe şi păduri din care obţine un venit modest de numai 150 de lei.” Biserica este de tip navă, cu pereţii încheiaţi din bârne de stejar, şi căptuşiti cu scânduri de brad vopsite în albastru-gri. În interior are o boltă deschisă, o cupolă susţinută  de căpriori curbaţi din stejar, boltă ce demonstrează măiestria lucrătorilor în lemn. Conacul din centrul comunei, cu o istorie deosebit de bogată ce a aparținut căpitanului Stan Cotea Odobescu, este încă un obiectiv pe care nu trebuie să îl ratezi! Scurtă incursiune istorică Conform surselor istorice – un vechi pomelnic săpat în lemn și menționat în inventarul bisericii din anul 1904 - și a pisaniei amplasate deasupra intrării în naos, căpitanul Stan Cotea a ctitorit bisericuța din lemn în anul 1471. Clopotniţa bisericii este situată în colţul de nord-vest al acesteia, la distanţă de câţiva metri. Este impresionantă ca înălţime şi chiar ca supra­faţă. Este construită în acelaşi stil cu biserica, din bârne de stejar căptuşite cu scânduri şi considerăm că a fost renovată odată cu biserica la 1888. Este un miracol că există şi azi, fără reparaţii, adăpostind două clopote celebre prin donatorii lor. Comori neprețuite • Cazanie din 1829, fără coperţi • Icoană „Maica Domnului" pictură pe lemn cu foiţă de argint ci­zelat din secolul al XIX-lea; Unele dintre icoanele vechi au fost preluate în anii comunismului pentru muzeele din judeţ. În inventarul actual am mai găsit următoarele obiecte de preţ şi valoa­re istorică alături de cele menţionate mai sus: • Icoane cu vechime necunoscută, pictate în ulei, pe lemn şi anume: Isus cu Luca şi Cleopa, Fuga din Egipt, Isus Hristos (2 buc.), cele 14 praznice împărătești; • Icoana „Sfinţii Împărați" din 1864; • Icoana „Adormirea Maicii Domnului" din 1888; • Clopot de 200 kg donat în anul 1937 de regele României, Carol al II-lea; • Clopot de 100 Kg, donat tot în 1937 de către general Costel Tătăranu; • ​​O cruce în altar din metal alb şi mijlocul din lemn de măslin sculp­tat cu Botezul Domnului şi Răstignirea donată în 1915 de familia de boieri greci din Odobasca - Mihai Mosgos; • O icoană „Maica Domnului cu Pruncul" pictată în ulei şi donată de familia Eufrosina şi N. Vlahuţă (se poate specula o legătură cu scriitorul Al. Vlahuţă); • O icoană „Sfântul Dumitru" în naos, donată de familia C. Vasilescu; • Un policandru de bronz donat de Panaite Ciubotaru, unul dintre cei mai vașnici epitropi ai lăcaşului, ai cărui urmaşi continuă şi azi să contribuie la gospodărirea sa şi care au cripte în cimitirul bisericii. Experiențe unice în locație Anual se desfășoară activități social-culturale și religioase strâns legate de biserică.

Cu biserica „Adormirea Maicii Domnului” din satul Mănăstioara schimbăm registrul arhitectonic şi intrăm în altă tipologie a lăcaşurilor de lemn din Vrancea. Dacă la Rugineşti şi Angheleşti avem lăcaşuri în plan dreptunghiular, tip navă, la Mănăstioara descoperim planul de treflă, dar şi o construcţie care se apropie din ce în ce mai mult de stilul clasic al bisericilor din Vrancea istorică, cu intrarea fie pe sud, fie pe latura de vest şi cu un turn clopotniţă deschis, situat deasupra pridvorului, mai înalt decât biserica, de unde clopotele trimiteau mocanilor îndemnul de a veni la Sfânta Liturghie sau îi anunţau atunci când năvăleau asupritorii. Aflată pe Valea Zăbrăuţiului, în Podgoria Panciu, biserica „Adormirea Maicii Domnului” din satul Mănăstioara este o construcţie care reflectă atmosfera secolului XVIII, prin grandoare, eleganţa formelor şi atenţia acordată sculpturii stâlpilor din pridvor şi elementelor de decor. Monumentul istoric pe care-l vedem astăzi a fost construit pe locul unei vechi biserici de lemn, ridicată spre sfârşitul secolului XVII, când satul Mănăstioara purta numele de Burduşeşti. Prin înălţimea clopotniţei, lăcaşul aminteşte de monumentalele catedrale de lemn, „Adormirea Maicii Domnului” din Lărgăşeni, „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus şi „Duminica Tuturor Sfinţilor” de la Mănăstirea Poiana Mărului, pe care le completează armonios, formând o categorie aparte de lăcaşuri de lemn, care merită ele însele câte un Album. Ceea ce impresionează la biserica din Mănăstioara, dincolo de înălţimea clopotniţei, situată deasupra pridvorului, este echilibrul formelor şi o linişte care izvorăşte din acest lăcaş. Intrarea în biserică se face pe latura de sud a pridvorului, de unde se ajunge, pe o scară, în clopotniţa de formă octogonală, ea însăşi obiect de artă, prin broderiile în lemn şi formele line. Ca şi la bisericile prezentate până aici, pereţii au fost ridicaţi pe o talpă din stejar, fixată pe o temelie din zid. Ferestrele nu au fost săpate în peretele principal ci pe cele două abside ale lăcaşului, pe laturile de nord şi sud, ca şi pe latura de est a Altarului şi o mică fereastră la Proscomidiar. La partea superioară pereţii se încheie în formă de trepte, peste care, aidoma bisericilor moldoveneşti de secol XV-XVI, coboară streşini lungi, dând lemnului viaţă, ferindu-l de ploi şi omăt. De altfel, acoperişul bisericii din Mănăstioara este el însuşi o admirabilă creaţie artistică a meşterilor locali, gândit nu doar să protejeze lăcaşul de intemperii, ci să aibă şi o latură estetică. Dacă exteriorul este o superbă realizare artistică, restaurat de mai multe ori şi ajuns în condiţii optime până în zilele noastre, interiorul lăcaşului nu a reuşit să păstreze prea multe elemente originale de altădată, iar lipsa luminii nu oferă mari şanse de a admira arhitectura, formele care dau viaţă şi culoare unui lăcaş de lemn. În ce priveşte organizarea spaţiului sacru, lăcaşul din Mănăstioara urmează stilul clasic, fiind împărţit în naos, pronaos şi Altar. Cele câteva elemente decorative, ca şi picturile care se mai păstrează pe catapeteazmă, dacă ar fi restaurate, ar putea constitui elemente de valoare, pe care în faza actuală nu le putem, din păcate, admira. Chiar şi aşa, icoanele, cu rame nobile, aflate pe pereţii bisericii, iconostasul şi catapeteazma, din care se remarcă uşile împărăteşti, dovedesc existenţa unui trecut important, pe vremea când biserica era sufletul acestei comunităţi şi nu un simplu obiect de cult, aflat la umbra bisericii de zid. Urmele de pe catapeteazmă arată ca aceasta provine de la ctitorii de lemn dispărute, fie din cauza vechimii, fie din cauza războaielor, în mod special, Primul Război Mondial, care a distrus zeci de biserici de lemn şi zid în judeţul Vrancea. Şi biserica din Mănăstioara a avut de suferit şi au fost perioade în care pereţii originali din bârne au fost căptuşiţi cu scândură, aşezată vertical, aşa cum au fost nu demult mutilate bisericile de lemn din Păuleşti şi Nistoreşti.  Din fericire, în veacul trecut au fost îndepărtate aceste scânduri, redând frumuseţe lăcaşului, aşa cum l-au dorit cei care au trudit să construiască din bârne de stejar falnicul monument de arhitectură religioasă. Restaurată, la interior şi exterior, biserica din Mănăstioara poate deveni o carte de vizită pentru Podgoria Panciu şi pentru arta populară de pe Valea Zăbrăuţiului, mai ales că zona este una reprezentativă din punct de vedere istoric pentru sudul Moldovei, iar creştinii acestor locuri au rămas în timpul prigoanei comuniste drepţi şi neînfricaţi ca această catedrală, plătind cu ani grei de închisoare demnitatea lor, murind în picioare, la fel cum această elegantă biserică de lemn refuză să se plece sub ploile care-i macină an de an structura de rezistenţă. Flancată de tei seculari, catedrala de pe Valea Zăbrăuţiului aminteşte contemporanilor de o epocă în care satul de astăzi era o comună puternică, fapt argumentat de pomelnicul eroilor căzuţi pe câmpurile de luptă în cele două războaie mondiale. Biserica din Mănăstioara dă impresia că timpul s-a oprit ca în castelele scoţiene, aşteptând ca turiştii să-i treacă pragul. Dacă pomelnicul se încheie cu ultimii eroi din 1949, din strana dreaptă un Calendar bisericesc din acelaşi an, când Mănăstioara ţinea de seculara Episcopie a Romanului, ne întăreşte convingerea că pe Valea Zăbrăuţiului suntem într-o lume quasidispărută, iar biserica de lemn este ca o piesă într-un muzeu al civilizaţiilor dispărute. Frumoasă ca o zână din poveşti, cu streşinile asemenea unei rochii în timpul unei hore româneşti, desfăcută peste praful care se ridică din colbul uliţelor satelor valahe, biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Mănăstioara este o invitaţie la descoperirea unei lumi apuse, oferind pelerinului acestui început de veac XXI o mostră din civilizaţia lemnului de la Carpaţii de Curbură. Sursă text: Romeo-Valentin Muscă, Catedralele Vrancei (m.s.) Sursă foto: http://djcvn.cultura.ro/ 

Lăcaş al unui fost Schit a cărui istorie se pierde în negura vremurilor, planul bisericii „Cuvioasa Paraschiva” din Rugineşti este inspirat din arhitectura vechilor edificii moldoveneşti de piatră din secolele XIV-XV, înaintea înfloririi artei bisericeşti din epoca ştefanină. Lăcaşul a fost ridicat la cumpăna dintre sec. XVII-XVIII, în mijlocul codrilor de pe Valea Domoşiţei, nu departe de pădurile care în aceeaşi perioadă au format imensul domeniu al Mavrocordaţilor, administrat la începutul sec. XX de un enigmatic italian – Guido Gianetti, bunicul dinspre mamă al celebrului om de televiziune, Tudor Vornicu. Că a fost lăcaş de rugăciune al unui Schit de călugări o dovedeşte modestia construcţiei şi faptul că abia mai târziu pereţii au fost pictaţi într-un stil vioi şi nuanţe puternice, elemente încă vizibile şi astăzi. Privită când soarele coboară peste pădurile din Rugineşti, iar biserica este învăluită într-un halou misterios de lumină, am putea crede că avem în faţă biserica lui Bogdan I din Rădăuţi, datorită formei simple în formă de navă, cu acoperişul dintr-o bucată, cu spaţiul din interior plin de intimitate, în care cerul şi pământul se comprimă, iar odată intrat în biserică nu putem merge decât înainte, trecând prin peretele despărţitor dintre naos şi pronaos, element care creează un echilibru între laturile de est şi cele de vest ale lăcaşului. Prin aspectul monolitic al arhitecturii, cu planul clasic de navă, biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Ruginești amintește de biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” din Horodnic de Jos, din județul Suceava, ridicată la 1717, cu diferența că la monumentul religios sucevean intrarea în lăcaș este pe latura de vest. Neavând turlă, prin care lumina să pătrundă în lăcaş, constructorii au amenajat două ferestre pe latura de sud, pe unde lumina ajunge în naos. Trebuie remarcată măiestria meşterilor care au construit această biserică şi au acordat o atenţie deosebită detaliilor. Fiecare fereastră este o operă de artă, atât elementul de lemn, cât şi drugii gratiilor din fier forjat fiind realizaţi cu precizie de ceasornicar, oferind o notă de nobleţe acestui frumos şi bine proporţionat lăcaş de cult. Biserica „Cuvioasa Paraschiva” nu se evidenţiază doar prin stilul inspirat din vechile biserici moldoveneşti, ci şi prin faptul că este unul din puţinele lăcaşuri de cult din Vrancea cu pictură interioară. Aceasta este realizată direct pe bârne, pe un strat de cretă, aşa cum întâlnim şi la biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor” de la Mănăstirea Poiana Mărului. Deşi este o biserică dintr-un îndepărtat sat de răzeşi din sudul Moldovei, pictura nu a fost lăsată la întâmplare, fiind opera unui zugrav priceput, cu certe noţiuni de iconografie. La Rugineşti nu avem pictură naivă aşa cum întâlnim la bisericile de lemn din Plopiş sau Deseşti, din Maramureş, monumente aflate în Patrimoniul UNESCO. Pictura de la Rugineşti este una care respectă erminia bizantină, zugravii neavând curajul să intervină asupra chipurilor sau locului unde aceste picturi sunt aşezate în registrele din biserică. Întrucât lăcaşul este modest ca dimensiuni, iar pictura murală realizată la proporţii mari, în mod particular pe partea de nord, sfinţii de pe pereţi dau impresia că participă cu creştinii la serviciul divin, iar bolta pictată cu stele, situată la doar câţiva metri deasupra capetelor, creează senzaţia că cerul a coborât pe pământ. Vivacitatea culorilor ne face să credem că pictura a fost realizată după ce biserica nu a mai fost lăcaş monahal, ci biserică de mir, la începutul secolului XIX. De altfel, pe una din icoanele împărăteşti se află inscripţionat anul 1813. Această senzaţie este amplificată de catapeteazmă şi Altar. Forma clasică a dispunerii micilor icoane în registrele catapetezmei fac din această inovaţie bizantină din practica liturgică o adevărată lecţie de teologie, creştinul având în faţa ochilor marile personaje biblice, Evangheliştii, scene din viaţa Mântuitorului Hristos şi sfinţii care au schimbat lumea. Impresionează prin măiestria formelor şi culoare icoanele împărăteşti de pe catapeteazmă. Tot în sfântul Altar - de formă poligonală, ca să permite o bună îmbunare a bârnelor - trebuie remarcată ingeniozitatea constructorilor care au realizat Sfânta Masă dintr-un trunchi de stejar, peste care lumina coboară din fereastra de pe latura de est. O particularitate o reprezintă prezenţa unei uşi pe latura de sud a Altarului, şi aceasta împodobită cu un ancadrament sobru şi bine proporţionat. În ciuda vicisitudinilor suferite pe parcursul a peste 3 secole, a intervenţiilor neprofesioniste realizate în 1864, 1925 şi 1940, biserica „Cuvioasa Paraschiva” păstrează suficiente elemente de originalitate, din care nu lipsesc ancadramentele uşii de la intrare şi cele ale ferestrelor. De asemenea, este vizibilă perechea de brâuri din lemn (celebra funie) care înconjoară sfântul lăcaş la exterior. Fiind o biserică unitară ca stil, acoperişul este omogen, prelungindu-se la exterior cu streşini generoase, totul încheiat în cuie lungi de lemn, ca la biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Câmpuri, lăsate de constructor parcă pentru a fi admirate de cei care ajung în preajma lăcaşului. Din punct de vedere arhitectonic, biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Rugineşti este total diferită de biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Lărgăşeni. Dacă lăcaşul din Lărgăşeni a fost construit de un înalt dregător domnesc, la jumătatea secolului XVIII, pentru a impresiona supuşii, la Rugineşti lăcaşul a fost construit cu un secol mai devreme, iniţial de călugări, apoi a fost biserică de mir, ca în cele din urmă să devină biserică de cimitir. Ambele sunt construcţii care ies din tiparul clasic al bisericilor de lemn din fostul judeţ Putna, actualul judeţ Vrancea şi meşterii care le-au construit s-au inspirat cu certitudine din arhitectura bisericilor de zid din nordul Moldovei. Biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Rugineşti este una din rarisimile construcţii religioase de lemn din Vrancea sfârşitului de secol XVII, fiind considerată una din cele mai vechi biserici de lemn din judeţ care a păstrat grosso modo acelaşi stil, deşi a suferit mai multe intervenţii de-a lungul timpului. Este reprezentativă pentru patrimoniul religios românesc şi printre puţinele biserici de lemn cu pictură interioară din Moldova. Aceste caracteristici fac din biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Rugineşti o comoară a artelor populare româneşti demnă de a figura în patrimoniul umanităţii. Sursă text: Romeo-Valentin Muscă, Catedralele Vrancei (m.s.) Sursă foto:  • http://djcvn.cultura.ro/  • Țetcu Mircea Rareș (Wikipedia)

Pe Valea Şuşiţei, în amonte, în extrema nordică a judeţului Vrancea, întâlnim o biserică de lemn, construită în aceeaşi perioadă cu bisericile din fostul Ţinut al Adjudului (Rugineşti şi Angheleşti), respectiv a doua parte a secolului XVII. Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” din satul Tei, comuna Câmpuri, este una din vechile construcţii de lemn, ridicată de obştea satului, undeva spre sfârşitul secolului XVII. Argumentul principal este forma clasică de navă a lăcaşului, faţă de bisericile construite începând cu secolul XVIII, dispuse în formă de Cruce. Dar ce particularizează biserica din Tei este felul în care obştea satului a construit-o. În primul rând temelia foarte înaltă pentru acest gen de construcţie, realizată din piatră de râu de pe Valea Şuşiţei, peste care au fost aşezate bârnele pereţilor. Întrucât lăcaşul se situează într-o zonă de munte, cu multă umiditate şi geruri năpraznice, la o dată pe care nu cunoaştem, pereţii au fost tencuiţi, dând impresia că este vorba despre un perete de zid, fenomen întâlnit şi la alte biserici de lemn, din aceleaşi motive. Interesant este că, în ciuda tencuirii pereţilor de lemn, aceştia nu au fost complet anulaţi, tencuiala urmând linia lemnului, element vizibil mai ales la pronaos şi Altarul de formă poligonală, decroşat suficient pentru a aminti cunoscătorilor că sub tencuială se află un perete din bârne de lemn. Dacă tencuiala a ştirbit oarecum din frumuseţea pereţilor, biserica în ansamblu nu a avut de suferit, dimpotrivă i s-a dat un aer original, un aspect omogen, peste care se ridică un acoperiş unitar, cu învelitoare din şindrilă, care lasă să se vadă la îmbinarea cu pereţii o tulburătoare dantelărie de lemn, prinsă în cuie de lemn ca nişte spice de grâu de jur împrejurul lăcaşului. Alt element unic pe care îl întâlnim la biserica din Tei este deschiderea de pe latura de vest a pronaosului, o fereastră care creează o axă cu fereastra Altarului. Naosul este la rându-i luminat de două ferestre dispuse paralel, nord-sud. Pe latura de sud a fost adosat un pridvor, deasupra căruia se află turnul clopotniţă. Astăzi, atât pridvorul, cât şi clopotniţa sunt închise cu scândură dispusă în plan vertical, însă, iniţial, ambele au fost deschise, în stilul celorlalte pridvoruri şi turnuri clopotniţă din Vrancea, ca la biserica „Sfântul Nicolae” din Prisaca de exemplu. Pronaosul este despărţit de naos printr-un perete de lemn, pe care se află icoane originale din secolul XVIII, înnegrite de fumul câtorva secole, dar încă expresive prin liniile sobre, în care sfinţii par coborâţi din icoane bizantine. Acelaşi procedeu a fost utilizat şi la pereţii interiori, care au fost tencuiţi şi văruiţi, peste care creştinii au aşezat icoane pictate pe lemn, unele din aceeaşi perioadă ca şi icoanele de pe peretele care desparte naosul de pronaos. Din punct de vedere artistic, icoanele vechi de la biserica din Câmpuri, ca şi cele trei registre de icoane de pe catapeteazmă sunt de certă valoare artistică, atât prin vechimea acestora, cât şi prin inspiraţia bizantină, cu acele linii drepte şi sobre. Mai trebuie amintită icoana „Izvorul Tămăduirii”, o bijuterie lucrată în culori vii, diferită ca stil, compoziţie şi nuanţe, de icoanele de pe catapeteazmă. Icoana este semnată de autor – Pavel Zugravul, care mai adaugă şi numele celor care au plătit-o şi anul execuţiei – 1860. Sobrietatea culorilor icoanelor de pe catapeteazmă nu lasă să întrevadă elementul surpriză pe care îl ascunde Altarul, mai precis elegantul baldachin din lemn care, ca într-o maiestuoasă biserică voievodală, protejează Sfânta Masă. Detaliu rarisim printre bisericile de lemn din Vrancea şi chiar din România, baldachinul Sfintei Mese de la biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” din satul Tei dă o notă de eleganţă unui lăcaş care, privit din exterior, pare mai degrabă o casă ţărănească de la Muzeul Satului, decât lăcaşul de cult al unei comunităţi de răzeşi din fostul Ţinut al Adjudului. Coroborând particularităţile arhitectonice, cele ce ţin de exterior, cu cele din interior, în mod deosebit picturile vechi şi baldachinul, cu vechimea sa, putem afirma că biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” din Tei este un lăcaş reprezentativ pentru istoria medievală a satelor de oameni liberi din sudul Moldovei. Sursă text: Romeo-Valentin Muscă, Catedralele Vrancei (m.s.) Sursă foto

Biserica de lemn “Sfântul Nicolae“ din Vrâncioaia poate fi datată pe baza unor inscripții în chirilică de pe bârnele din lemn. Acestea au fost descoperite datorită lucrărilor de refacere a monumentului începute în vara anului 2003. În partea de sud a pronaosului se află gravat în lemn: „Să știe de cându s-au sfințitu biserica aceasta ombla văliatu 7286 (1778) și era domn Ghica Vodă protopop era Neculaiu Vidra(ș)cu”. Pe o bârnă din lemn situată în partea de nord se găsește înscrierea: „să știe de cându s-au șindrilitu biserica let 7290 (1782) Mai 25…popa Cristian Ștefan”. Putem afirma că 1778 este anul sfințirii și începerii construcției, iar anul 1782 ca definitivare. Planul bisericii „Sfântul Nicolae” este monovanat, având pereții înălțați pe o temelie de piatră de râu, cu rol în protejarea materialului lemnos folosit în constructie. Accesul în incintă se face printr-o ușă din lemn, după ce se urcă două trepte din lespezi de piatră. Acoperișul cu învelitoare din șindrilă, unic pentru întregul edificiu, înglobează și volumul bolților, încununat de cruci din fier forjat. Interiorul este reprezentat de icoanele pictate pe lemn, cu scene din viața sfinților, precum și de icoanele împărătești vopsite cu roșu. În anul 2003, la Biserica de lemn “Sfântul Nicolae“ din Vrâncioaia au început lucrări de restaurare și reparații la acoperiș și la temelie, punându-se în valoare inscripțiile in chirilică săpate pe bârnele din pronaos, în urma decapărilor interioare. Sursa text: Wikipedia. Sursă poze: În Vrancea

Cum ar fi să ajungi într-un sat cu un peisaj mirific și din mica biserică de lemn să răsune pricesne cântate de bărbații satului? Dar să știi că poți trăi un moment unic, emoționant, în biserica „Sfinții Voievozi” din Gugești oricând ai sosi. O zărești de departe, vopsită în cărămiziu, cu ferestre albe, ca niște perle, pare o corabie straniu ancorată pe pământ.  Cu acoperișul din tablă, construită din bârne și scânduri, are pictura lipită pe pânză de un albastru azuriu, ca cerul. Interiorul bisericii te va surprinde prin spectacolul culorilor, ca o comoară bine ocrotită între pereți simplii.  Dacă ajungi aici, sigur vei fi impresionat de modestia și înțelepciunea acestui vechi sat! Scurtă incursiune istorică Biserica de lemn a fost construită în anul 1879, fiind ctitorită de către Moise Marin, cu scopul de a oferi credincioșilor din vechiul sat Gugești, un spațiu unde să se poată simți mai aproape de Dumnezeu.  De asemenea, pe peretele interior de la intrare pot fi văzute și numele a încă 8 ctitori ce au participat la ridicarea sfântului lăcaș. La mai puțin de 100 de ani de la înființare, în 1966 biserica și clopotnița au primit titlul de monumente istorice. Experiențe unice   Dacă te pasionează turismul ecumenic și dorești să îți completezi experiența din această zonă, mai poți vizita și Schitul Dealul Sării, Biserica Brâncovenească „Nașterea Maicii Domnului” din Dragosloveni sau mănăstirile Recea, Rogozu, Dălhăuți sau Poiana Mărului.  Alte atracții care pot fi de interes pentru orice călător mai sunt și Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, Muzeul memorial „Alexandru Vlahuță” din Dragosloveni, Situl Dacic Cândești, Rezervația Naturală Pietrele Matei, precum și schitul și cascada Muntioru. 

Lăcaşul de lemn din satul Chiţcani, comuna Movilița, din Podgoria Panciu, este învăluit în legendă, iar începuturile sale sunt consemnate de memoria locului ca fiind din timpul lui Ştefan Cel Mare(1457-1504). Sigur, construcţia pe care o vedem astăzi nu poate fi din epoca ştefaniană, elementele arhitectonice demonstrând că a fost construită în a doua parte a secolului XVII (cu modificări în secolul XVIII) pe locul unei biserici mai vechi, poate din secolulul XV, aşa cum consemnează legenda. Ca şi la Mănăstioara, soclul pe care este ridicat lăcaşul este modest, dacă facem comparaţie cu cel al catedralei din Lărgăşeni, însă din punct de vedere al formei lăcaşului, acesta este asemănător cu cel din Rugineşti, fiind în formă de navă, fără abside ca la Mănăstioara, dar cu Altarul uşor retras. Pereţii sunt din bârne groase de stejar, aşezate peste un soclu din piatră de râu. Aceleaşi îmbinări reuşite şi cioplituri perfecte dau impresia că bârnele de stejar sunt nişte cărămizi uriaşe unite prin simpla povară a acoperişului. Din când în când veşnicia bârnelor a fost sacrificată pentru a crea spaţiul prin care lumina să inunde interiorul. Două ferestre în naos, pe laturile de nord şi sud, plus o fereastră pe latura de est a Altarului asigură lăcaşului lumina dătătoare de viaţă. De o parte şi de alta, lăcaşul de culoarea cafelei este strâns cu acea misterioasă funie împletită care-l umanizează, dând impresia că avem în faţă funia pe care franciscanii o trec peste mijloc. Pentru a ne bucura de lumina din interior trecem printr-o bijuterie arhitectonică numită pridvor, care a fost adosat mai târziu şi se prezintă ca o invitaţie către lumea misterioasă de dincolo de uşa de la intrare, al cărei ancadrament sub formă de funie lasă senzaţia unui fular în jurul gâtului în plină iarnă. Uşa însăşi este o creaţie reuşită, deşi dintr-o epocă mai aproape de modernitate, dar realizată numai cu elemente din lemn, inclusiv cuiele. Pentru că am amintit de cuie, trebuie accentuat faptul că bisericile de lemn din Vrancea au fost realizate în totalitate folosind cuie din lemn, care pot fi admirate mai ales la îmbinările exterioare ale acoperişului şi acolo unde acesta întâlneşte peretele de bârne. Pridvorul nu este prevăzut cu turlă ca la Angheleşti, aceasta fiind construită în apropierea lăcaşului, probabil în aceeaşi perioadă cu biserica. Stâlpii pridvorului sunt cele mai elaborate piese din întreg ansamblul religios, având la partea superioară două „buzdugane” unite la mijloc, elegant îmbinate cu acoperişul pridvorului, într-o armonie perfectă, care continuă cu acoperişul monolitic al bisericii, cu învelitoare din şindrilă, ce urmează întru totul forma navei, fără turlă sau alte elemente decorative, cu excepţia crucii, pe care o întâlnim la toate bisericile de lemn. Indiferent de forma acoperişului, bisericile de lemn se finalizează la partea superioară cu una sau două cruci de fier, aşezate în general pe laturile extreme ale părţii superioare la bisericile în formă de navă şi acoperişul în patru ape, sau pe turlă, acolo unde lăcaşul are deasupra pridvorului şi a pronaosului, turnul clopotniţă. Interiorul bisericii nu diferă de cel al bisericilor descrise până acum din punct de vedere al compartimentării. Din pridvor se ajunge în pronaos, separat de naos printr-un perete format dintr-un şir de stâlpi la partea superioară. Pe stâlpii acestui perete, denumit în limbaj tehnic „plin-gol”, sunt fixate icoane, peretele neavând doar rol de susţinere, cum am putea crede la o simplă privire, ci şi de împărţire a spaţiului între locul din care bărbaţii ascultă Sfânta Liturghie – naosul - şi locul unde stau în timpul serviciului religios femeile şi copiii – pronaosul. De aceea, acest perete „plin-gol” îl întâlnim la majoritatea bisericilor de lemn, fiind numit în limbaj popular „catapeteazma femeilor”. Biserica nu a fost pictată, pereţii fiind împodobiţi doar cu icoane, ca şi catapeteazma, dominând culorile calde, cu tonuri liniştitoare, ca şi calmul pe care îl inspiră Altarul poligonal, luminat doar prin fereastra din latura de est şi uşa din latura sudică. Biserica se află în plin proces de consolidare prin Programul Naţional de Restaurare, care permite înlocuirea elementelor deteriorate cu elemente noi, realizate după modelul celor vechi, pentru a păstra originalitatea şi specificul lăcaşului. Argumentul principal în favoarea vechimii monumentului şi pentru confirmarea măcar în parte a legendei este cel de ordin arhitectonic, şi anume simplitatea sa, cu trimitere la arhitectura moldovenească din epoca anteştefaniană, când bisericile erau în general în formă dreptunghiulară, cu acoperiş monolitic, de tipul bisericii „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Bogdana din Rădăuţi, ctitoria voievodului Bogdan I(1359-1365), întemeietorul statului feudal Moldova. Prin formele sale proporţionate, bine înscrise în tiparul clasic al primelor lăcaşuri de cult creştin în formă de navă, cu un pridvor în care artiştii populari ai locului s-au întrecut pe ei înşişi în realizarea unor stâlpi de susţinere cu aer de legendă, aşa cum legendă este şi anul întemeierii în timpul lui Stefan Cel Mare şi Sfânt, biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Chiţcani este o catedrală de lemn în miniatură, care ne invită să-i păşim pragul şi să-i descoperim misterele. Sursă text: Romeo-Valentin Muscă, Catedralele Vrancei (m.s.) Sursă foto: http://djcvn.cultura.ro/ 

Adevărată catedrală la graniţa dintre Vrancea arhaică şi întinsele vii din Podgoria Putnei, biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus este o creaţie unică în spaţiul religios vrâncean, considerată de specialişti o perlă a artei populare de la Carpaţii de Curbură, de o frumuseţe izbitoare, contrastând prin verticalitate cu bisericile de lemn obişnuite din Vrancea arhaică şi Ţinutul Adjudului (excepţie biserica boierului Conachi din Lărgăşeni), construcţii relativ modeste ca înălţime şi spaţialitate. Prin arhitectura sa, îndeosebi dispunerea turlei supraetajate, biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus este în acelaşi timp o realizare fără asemănare printre bisericile de lemn din Vrancea, ceea ce o face cu atât mai interesantă şi căutată de iubitorii de frumos. Asemănătoare însă ca structură, pe verticală (două turle supraetajate, din care a doua cu rol de turn-clopotniţă) şi ca dispunere pe orizontală (pridvor inclus pe latura de vest), în formă de cruce, este biserica „Sfântul Nicolae” din Orbeni, judeţul Bacău, cu diferenţa că monumentul istoric din Străoane de Sus este superior în privinţa rafinamentului detaliilor, a monumentalităţii şi eleganţei formelor. Deşi pare doar o copie, prezența acestor elemente comune la biserica din Orbeni, construită în secolul XVIII, când lăcașul din Străoane de Sus a fost rectitorit în forma de astăzi, demonstrează circulația stilurilor și motivelor arhitectonice între provinciile istorice româneşti. Dacă mai adăugăm că tradiţia locului susţine că primul lăcaș de cult din lemn a fost ridicat în timpul domnitorului Ștefan Cel Mare, există toate argumentele ca biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus să fie una din cele mai interesante construcţii de lemn de la Carpaţii de Curbură. Nu există documente care să confirme tradiţia. Este posibil ca un lăcaş mai vechi să fi fost ridicat în acea perioadă, dacă ţinem cont că satul este atestat documentar în acei ani. În ce priveşte monumentul pe care-l vedem astăzi, elementele de arhitectură duc la concluzia că acesta a fost reconstruit în secolul XVII, folosind elemente de lemn dintr-o biserică mai veche, ca în cazul multor lăcaşuri de lemn sau de zid. Dacă lăcaşul se evidenţiază prin originalitate, prin dispunerea aproape unică în spaţiul religios vrâncean a pridvorului deschis pe latura vestică totuşi, tehnica folosită de meşterii lemnari este identică, adică dispunerea bârnelor de stejar se face în acelaşi fel ca şi la celelalte biserici de lemn, cu îmbinarea devenită clasică, „în coadă de rândunică” şi celebrul brâu median. Lăcaşul este în formă de cruce, cu intrarea pe latura de vest, ce aminteşte de bisericile din Muntenia mai degrabă, decât cele din Moldova. Impresionează de la început pridvorul extraordinar, la care se ajunge pe o scară de lemn, biserica fiind construită pe o impozantă fundaţie. Faţă de biserica de la Chiţcani sau Mătăcina, unde pridvorul a fost adosat, la biserica din Străoane de Sus pridvorul a fost prevăzut de constructor de la început şi realizat odată cu întreaga construcţie, aşa cum întâlnim doar la biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor” de la Mănăstirea Poiana Mărului, biserică aflată la sud de Milcov, adică în Muntenia. Aici, în Moldova, prezenţa unui asemenea pridvor inclus în corpul bisericii, cu intrarea pe latura de vest, este o curiozitate sesizată imediat de cunoscători, dar şi de turişti. Ca la bisericile de zid, deasupra uşii de la intrare se află un fel de Pisanie, în alfabet chirilic, săpată în lemn, cu o cruce la mijloc, iar de o parte şi de alta, numele ctitorilor: „Lupu, Vasile, Drăghici, Stroe”. Urmând cursul pereţilor, observăm eleganţa absidelor, în care se deschide câte o fereastră pe laturile de nord şi sud, singurele care permit ca lumina să pătrundă în naos, ferestre originale, cu drugi din fier forjat. Altarul este poligonal, uşor retras faţă de naos, cu o fereastră pe latura de est. Ca şi ancadramentul uşii de la intrare şi la ferestre întâlnim elementele tradiţionale: funia şi dintele de lup. Nu poate fi trecută cu vederea prezenţa pe uşa de la intrare a chipului domnitorului Ștefan Cel Mare, sculptat în anii 80, pentru a eterniza legenda fondării bisericii, anticipând misterios canonizarea voievodului. Din dreptul uşii porneşte brâul median în formă de funie, care înconjoară lăcaşul de o parte şi de alta. Dacă pridvorul pare rupt dintr-o biserică muntenească, acoperişul este unul clasic moldovenesc, cu streşini extrem de largi, care au apărat lăcaşul de ploi şi i-au permis să ajungă până în zilele noastre.  De altfel, cei mai mari duşmani ai bisericilor de lemn din Vrancea nu au fost cutremurele, ci războaiele, zeci de biserici căzând pradă obuzelor numai în Primul Război Mondial. Chiar biserica de la Străoane de Sus a fost lovită de un obuz, puţin lipsind să fie demolată. Din fericire, lăcaşul a rămas în picioare, iar pentru a nu se prăvăli peste creştinii care veneau la mormintele aflate în cimitirul din jurul bisericii, obştea satului l-au înconjurat după război cu un imens zid de susţinere, care anula tot farmecul construcţiei. Abandonată un timp, devenită biserică de cimitir, în care nu se mai oficia niciun serviciu religios, biserica a avut şansa să fie inclusă după 1970 pe Lista Monumentelor Istorice, iar în anii 80 a beneficiat de o primă fază de restaurare, care s-a concretizat prin înlăturarea zidului împrejmuitor, ridicat în 1918, repararea pridvorului, consolidarea construcţiei şi înlocuirea multor bârne de lemn putrezite. Interiorul bisericii nu a fost restaurat decât în parte, iar prezenţa lăcaşului pe Lista Monumentelor Istorice a protejat-o de intervenţii neautorizate, aşa cum s-a întâmplat la mai multe biserici de lemn din Vrancea arhaică, biserici care au fost pur şi simplu mutilate: „Sfinţii Voievozi” din Păuleşti, „Sfântul Nicolae” din Nistoreşti, „Sfântul Nicolae” din Vrâncioaia şi chiar biserica Schitului Lepşa. Astfel, biserica din Străoane păstrează încă multe elemente originale de la rectitorirea sa din veacul XVIII, aşteptând ca într-o bună zi să intre în Programul Naţional de Restaurare, care ar permite să-i fie reconstituită arhitectura din interior, refăcută catapeteazma şi celelalte elemente care dau viaţă unei biserici. Chiar şi în stadiul în care se află astăzi, biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus stârneşte curiozitatea celor care o privesc, făcându-i să descopere o biserică de lemn cu un autentic pridvor muntenesc în Vrancea, turle de inspiraţie transilvană şi un acoperiş care se prelungeşte cu streşini largi ca la bisericile de zid cu pictură exterioară din nordul Moldovei. Putem merge şi mai departe în privinţa similitudinelor cu lăcaşuri de cult din alte zone alte ţării şi vom descoperi o asemănarea frapantă cu stilul unor biserici de lemn dintr-una din cele mai bogate zone etnografice ale ţării, judeţul Gorj. Prin arhitectură, prin dispunerea pridvorului si înălţimea turlei, biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus are multe asemănări cu lăcaşuri de cult cum ar fi biserica din Pisteştii din Deal, judeţul Gorj. Posibil ca meşteri lemnari din Gorj să fi ajuns în părţile fostului judeţ Putna sau meşteri din Străoane de Sus să fi deprins meşteşugul construirii de biserici în Gorj. Văzută prin prisma influenţelor arhitectonice, prin eleganta alăturare a stilurilor venite din cele trei principate româneşti, biserica „Sfântul Nicolae” din Străoane de Sus este una din cele mai reuşite simbioze ale artei lemnului din Vrancea, depăşind spaţiul vrâncean prin această îmbinare a stilurilor, fiind fără nicio îndoială una din catedralele Vrancei, care-şi merită locul în orice lucrare de specialitate despre bisericile de lemn din Estul Europei. Sursă text: Romeo-Valentin Muscă, Catedralele Vrancei (m.s.) Sursă foto • http://djcvn.cultura.ro/ • https://invrancea.ro/biserica-de-lemn-sf-nicolae-din-straoane-vrancea-ctitorie-din-secolul-xviii/

Biserica „Sfinţii Voievozi” din Vetreşti, comuna Nistorești, este o construcţie originală prin formă, fiind prima biserică din lucrarea noastră, în care spaţiul este împărţit în formă de cruce, cu latura de nord egală cu cea de sud şi latura de est egală cu cea de vest. Altminteri biserica se înscrie în stilul bisericilor de lemn din Vrancea istorică a sfârşitului veacului XVIII, prin tehnica folosită la îmbinarea bârnelor, prin elementele de construcţie, prin adosarea unui pridvor pe partea de sud şi utilizarea simbolurilor, respectiv brâul median – funia care simbolizează infinitul lui Brâncuşi – a încheierii bârnelor cu omniprezenta „coadă de rândunică” şi a retezării bârnelor în trepte la capete. Fiind împărţit în proporţii aproape echilibrate, privit de sus, lăcaşul pare o cruce perfectă. De aceea, constructorii au întins braţele Crucii ca un balansoar, lăsând în cumpănă pronaosul şi Altarul, naosul fiind prins între absidele celor două străni, având un spaţiu generos. Şi ferestrele urmează această planimetrie, definind prin intersectarea axelor celor patru deschizături o cruce, având două ferestre pe cele două abside (nord-sud) şi câte una pe latura de este a Altarului şi pe latura de vest a pronaosului. Partea de est a Altarului cu cinci laturi este uşor retrasă, în raport cu pronaosul care se închide pe latura de vest cu trei mari laturi şi este căptuşit cu scândură. Pereții naosului sunt acoperiți cu icoane de stiluri diferite, iar catapeteazma este pictată în două registre generoase, sub care tronează cele 4 icoane  împărăteşti şi picturile de pe uşile împărătești. Pereţii interiori sunt placaţi cu scânduri dispuse în plan vertical, ca şi bolţile. Modernitatea şi-a pus amprenta asupra ferestrelor, cele vechi fiind înlocuite în secolul trecut cu ferestre ţărăneşti, prinse în tocuri simple, fără ornamentele pe care le-am întâlnit la bisericile din Angheleşti şi Străoane de Sus, de exemplu. Interesantă este maniera în care constructorii au gândit aşezarea catapetezmei şi a peretelui dintre naos şi pronaos, la o distanţă egală faţă de laturile extreme ale pronaosului şi Altarului. Din acest punct de vedere, credem că biserica „Sfinţii Voievozi” este o reuşită de excepţie a meşterilor populari vrânceni, fiind din punct de vedere al organizării şi împărţirii spaţiului liturgic una din cele mai originale biserici de lemn din Vrancea. Această dispunere cu totul particulară a spaţiului liturgic a dus la amenajarea deasupra celor două abside a două bolţi, aşa cum nu am mai întâlnit până acum la bisericile de lemn. După cum se prezintă la interior, se pare că pridvorul a fost adăugat mai târziu, din aceleaşi raţiuni practice ca şi la celelalte biserici de lemn, anume o mai bună protejare a intrării bisericii, a uşii de la intrare, a credincioşilor, de vânt, ploaie şi omăt. Deşi astăzi acesta se prezintă închis, placat cu scândură dispusă vertical, iniţial a fost deschis, martori fiind stâlpii de susţinere care încă se mai văd sub scânduri. Dacă acest lăcaş va intra într-o zi în Programul Naţional de Restaurare, vom avea şansa, prin înlăturarea scândurilor, să descoperim un elegant pridvor şi chiar inscripţii pe frontonul acestuia, ca la biserica din Mătăcina. Deasupra pridvorului se ridică un turn clopotniţă, astăzi nefuncţional, amintind de turnul clopotniţă al bisericilor ”Sfântul Nicolae” din Nistoreşti şi „Sfântul Nicolae” din Prisaca. Acoperişul este în patru ape, cu învelitoare din şindrilă, ca şi la turnul clopotniţă. Două cruci fixate pe laturile de vest şi est în partea superioară a acoperişului dau o notă de nobleţe, ducându-ne cu gândul la acoperişurile din ţiglă ale bisericilor din Ardeal. Turnul clopotniță a fost din păcate placat într-un mod brutal la exterior cu scândură ca la Păuleşti, iar dantelăria din lemn este ascunsă privitorilor, lăsând o impresie mai puțin plăcută. Înlăturarea scândurilor care plachează pridvorul şi turnul clopotniţă va reda splendoarea de altădată acestui lăcaş, umbrit de intervenţia neprofesionistă, luminând faţa unei biserici care plânge cu baticul strâns în barbă ca bătrânele care-şi aşteptau feciorii de la oaste, şi nu mai veneau niciodată. Din acest punct de vedere, biserica din Vetreşti face parte din bisericile de lemn mutilate de intervenţia omului modern, fără reperele unui trecut pe care nu-l cunoaşte şi-l ignoră. Importanta arhitectonică a bisericii şi valoarea pe care o reprezintă pentru tradiția cioplitorilor în lemn din acest colț de Românie sunt argumente suficiente pentru readucerea la starea inițială a pridvorului şi a turnului clopotniţă, mai ales în contextul în care biserica este una din cele douăsprezece lăcaşuri de lemn reprezentative pentru istoria religioasă şi arta lemnului din Vrancea ultimei jumătăţi de mileniu. În afara arhitecturii originale, biserica din Vetrești adăposteşte o inestimabilă colecţie de icoane pictate pe lespezi de piatră, într-un stil care aminteşte pictura naivă, dar expresivă şi în culori vii şi pastelate. Eliminarea puzderiei de cabluri electrice care inundă bisericile de lemn, inclusiv cea din Vetreşti, ca şi consolele de prost gust de pe acoperiş, precum şi vechile sobe inestetice şi adoptarea unor mijloace moderne de încălzit şi iluminat, pot reda frumuseţea acestor bijuterii ţărăneşti, în care, pe lângă elementele tradiţionale locale s-au aciuit stiluri venite de peste munți şi de la sud de Milcov. Numai înlăturând coroanele mortuare multicolore de pe pereţii lăcaşelor, ştergarele pestriţe din epoci revolute,  buchetele din flori de plastic din anii comunismului, covoarele turceşti din anii 90, chinezăriile din ultimii ani şi andelele aduse de „italienii” plecaţi la muncă, vom putea reda aspectul iniţial acestor monumente fundamentale ale artei populare româneşti şi vom scoate pentru totdeauna kitschul din aceste temple ale sufletului Ţării Vrancei. Sursă foto

Biserica „Cuvioasa Paraschiva”, monument istoric nr. cod LMI VN-II-m-A-06563, reprezintă un lăcaș de cult realizat din lemn de către meșterii locali între anii 1772-1773. Planul bisericii este unul de tip navă, cu absidele poligonale nedecroșate. Meșterii locali au folosit bârne de lemn de stejar, încheiate în „coadă de rândunică” pentru peretii edificiului, pe care l-au clădit pe un soclu din piatră de râu. Accesul în biserică se face prin pridvorul lăsat deschis, cu stâlpi frumos sculptați, fiecare cu altă decorație, și cu fruntarul de asemenea bogat ornamentat. Acoperișul este de tip șarpantă cu învelitoare din șindrilă, răsărind din el turnul clopotniță, învelit separat, având o forma prismatică. La biserica de la Valea Sării se remarcă cheia de boltă, un minicilindru cu o cruce gravată în interior și cu o scriere în chirilică a anului 1773 – probabil anul construcției. Interiorul este simplu, fiind reprezentat de ușile împărătești din lemn, pictate, care redau în culori pastelate pe Arhanghelul Gavriil și Fecioara Maria în cadrul Bunei-Vestiri. În biserică se mai păstrează fragmente de icoane pe pânză provenind de la o veche catapeteasmă în care sunt redate scenele „Judecata de apoi” și „Împărtășirea Mariei Elisabeta”, catapeteasmă pictată la finele veacului al XIX-lea. Bolta este pictată în nuanțe de albastru cu stele aurii ce sugerează cerul înstelat – implicit apropierea de divinitate. Din patrimoniul bisericii fac parte numeroase icoane pe lemn vechi, de mare valoare. Biserica a fost restaurată în cursul anului 2011.

Biserica “Sfântul Nicolae”din Prisaca, a fost ctitorită în secolul al XVIII-lea folosindu-se o tehnică constructivă veche. Biserica s-a ridicat pe o temelie făcută din bolovani de râu, fiind înălţată din bârne din lemn de stejar. Întreg edificiu a fost pardosit cu scânduri de lemn folosidu-se cioplitura şi crestătura în realizarea unor ornamente geometrice, acoperişul fiind realizat din sarpantă de lemn cu învelitoare de şindrilă. În interior, încă se mai păstrează două fragmente din vechea catapeteasmă pictată în anul1820 şi donate de către „Tetorii bisericii acesteia, Gheorghe Enoiu”. Acest lăcaş de cult are şi utilitate funerară fiind amplasat în mijlocul cimitirului. Sursă text și poze

Interiorul este reprezentat de ușile împărătești, sculptate în lemn, aurite, cu elemente pictate cu chipurile evangheliștilor, icoanele împărătești, precum și de o cruce din lemn înălțată în memoria ostașilor din Coza, căzuți în Primul Război Mondial, ale căror nume au fost săpate în lemnul acesteia.

Caracteristicile tipologice și artistice încadrează Biserica Sf. Nicolae din Păulești ca fiind construită în secolul al XVIII-lea. Certificarea datării monumentului arhitectural – religios este dată de o inscripție situată pe latura de vest, în grafia chirilică. Este o însemnare, în partea sudică, a meșterilor ce au ridicat monumentul. Biserica de lemn „Sfântul Nicolae” a fost realizată de către obștea sătească. Edificiul dispune de un plan trilobat, cu absida altarului decroșată, de formă poligonală. Încăperile sunt ordonate pe axa est-vest, iar sistemul de boltire subliniază acest lucru cu mijloace specifice arhitecturii de lemn. Silueta edificiului este marcată de învelitoarea de șindrilă, care este înaltă, cu pante repezi, înglobând astfel și volumul bolților ce acoperă interiorul. Biserica din Păulești are pridvorul amplasat pe latura de vest, suprapus fiind de turnul clopotniță, prismatic si foarte scund, lăsat deschis, putând fi admirată frumusețea stâlpilor crestați în floare de către meșterii constructori. În afara celor câteva elemente de sculptură în lemn, zestrea artistică a bisericii o constituie icoanele împărătești care contribuie la împodobirea interiorului.

Biserica Sfinții Voievozi, ridicată de olarii din Irești, reprezintă axa spirituală a vrâncenilor ireșteni. Este renumită pentru corul parohiei, însuflețit de părintele Miron. Corul a luat ființă în anul 2016, imediat după ce părintele Miron a primit sarcina de a se ocupa de frumoasa bisericuța din sat. Chiar de la prima slujbă ținută pentru enoriași, acesta le-a explicat părinților despre planul său ambițios de a înființa un cor, având la rândul său experiența de a fi cântat într-un cor cu mulți profesioniști, dacă ar fi să-i reamintim doar pe tenorul Vlad Miriță și Daniel Jinga, dirijorul Corului Operei Naționale din București. Preotul Ionel Miron a absolvit Școala Populară de Artă din Târgu Mureș, așa explicându-se și pasiunea sa față de muzică.

Biserica “Sf.Apostoli Petru si Pavel”, din cartierul odobeștean Cazaclii, a fost ridicată în anul 1777 de către negustorii cazaclii, nume sub care erau cunoscuți, între secolele XVII-lea și al XIX-lea drept cei mai faimoși negustori de vinuri moldovenești din Rusia, dar și moldoveni, munteni, greci, polonezi, armeni sau de alte naționalități. Acești negustori care făceau comerț între cele două zone. Comerțul întreprins de negustorii cazaclii a durat până în anul 1859, când regimul țarist impune taxe vamale peste prețul obișnuit ce fusese pâna atunci fixat numai de negustori. După această dată susținerea bisericii din partea enoriașilor rămași scade, monumentul suferind spre sfârșitul secolului al XIX-lea importante degradări și distrugeri, cauzate de seisme. Sursă texte și poze

Locașul de cult al Parohiei Paltin, cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, a fost construit între anii 2001-2005. În perioada 2008-2010, sfântul locaș a fost împodobit cu pictură, în tehnica frescă, de către pictorul Lucian Oprea din Focșani. Slujba de sfințire a bisericii a avut loc în data de 14 octombrie 2010.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Păulești făcea parte din plasa Vrancea a județului Putna și era formată din satele Coza, Hăulișca și Păulești, cu o populație de 1671 de locuitori ce trăiau în 402 case. În comună funcționau două biserici și o școală mixtă cu 29 de elevi.Anuarul Socec din 1925 consemnează comuna în aceeași alcătuire, în aceeași plasă, și cu o populație de 1920 de locuitori.Satul Coza a fost transferat în 1931 comunei Tulnici. În 1950, a intrat în componența raionului Năruja din regiunea Putna, iar după doi ani în cea a raionului Focșani din regiunea Bârlad și apoi (după 1956) din regiunea Galați. În 1968, comuna a fost transferată la județul Vrancea, dar a fost imediat desființată, iar satele ei, incluse în comuna Tulnici, Vrancea. Comuna Păulești a fost reînființată în alcătuirea actuală în 2003.

O biserică impunătoare, zveltă, imaculată, ce se află în centrul satului Negrilești. Este locul ideal pentru un moment de liniște și meditație, pentru cei care se află în trecere.

Mănăstirea Brazi se află în apropierea oraşului Panciu. Deşi tradiţia spune că, aici, exista un schit sihăstresc încă de pe vremea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei, începutul sigur – bazat pe documente – al acestui aşezământ monahal poate fi plasat în secolul al XVII-lea, când doi călugări, Sava şi Teofilact, au zidit o bisericuţă subterană păstrată şi astăzi.  Aici, s-a aşezat, în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, Sfântul Sfinţit Mucenic Teodosie – fost mitropolit al Moldovei; în toamna anului 1694, o ceată de tătari pătrunde în schit şi taie capul bătrânului arhiereu, deoarece refuzase să le dea odoarele sfinte pregătite pentru chinoviile ctitorite de el. De menţionat că, la Schitul Brazi, a fost înmormântat, în anul 1925, scriitorul Ioan Slavici, iar, cu puţin înainte de 1940, preoţii Grigore Pişculescu (scriitorul Gala Galaction) şi Vasile Radu au făcut, aici, o nouă traducere în româneşte a Sfintei Scripturi. Desfiinţat în anul 1959, Schitul Brazi a fost redeschis, în septembrie 1990; totul a fost reconstruit: biserica „Naşterea Maicii Domnului”, stăreţia, chiliile; deasupra paraclisului subteran (refăcut), s-a construit un nou paraclis, cu hramul „Sfântul Sfinţit Mucenic Teodosie”; în incintă, s-au ridicat un altar de vară şi anexe gospodăreşti. La acest aşezământ călugăresc, în ziua de duminică – 5 octombrie 2003, a avut loc slujba de proclamare a canonizării Sfântului Sfinţit Mucenic Teodosie, precum şi a Sfântului Cuvios Vasile de la Mănăstirea Poiana Mărului. În perioada 2010-2014, a fost construită o biserică măreaţă, cu hramurile „Pogorârea Sfântului Duh” şi „Sfântul Sfinţit Mucenic Teodosie”. Slujba de sfinţire a acestui lăcaş de cult a fost oficiată, în ziua de 22 septembrie 2014, de către Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei – Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, şi Chiriarhul locului – Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ciprian, împreună cu alţi numeroşi ierarhi, preoţi şi diaconi. Astăzi, Mănăstirea Brazi se bucură de cercetarea multor pelerini, datorită faptului că, aici, se află moaştele Sfântului Sfinţit Mucenic Teodosie. Sursă text: arhiepiscopiabzvn.ro

Mănăstirea Buluc îşi are începutul în a doua jumătate a secolului al XV-lea, când, un boier din Odobeşti, Ioan Caragea, ridică biserica de astăzi a mănăstirii, din lemn, având hramurile „Pogorârea Sfântului Duh” şi „Sfânta Treime”, aceasta înlocuind un lăcaş de cult mai vechi. Ulterior, ctitorul s-a călugărit în Schitul Buluc, devenind ieromonahul Isaia şi ajungând stareţ al acestui aşezământ monahal. În anii 1922-1928, călugării din Schitul Buluc au ridicat, alături de biserica veche, una nouă, de zid, mult mai mare decât cea dintâi, cu hramul „Schimbarea la Faţă”, distrusă de puternicul cutremur din 10 noiembrie 1940. În ultimii ani, aici, s-au zidit o clopotniţă şi o casă mare pentru chilii, unde locuiesc maici şi surori. Sursă foto: https://www.facebook.com/cristina.handra.7 Sursă text: arhiepiscopiabzvn.ro

Mănăstirea Cotești este una dintre cele mai vechi mănăstiri ortodoxe din Vrancea. Se află în comuna Cotești, la o distanță de vreo doisprezece kilometri de Focșani și este închinată Sfintei Treimi. Mănăstirea Cotești este așezată într-o poiană frumoasă, înconjurată de pădure și podgorii, la marginea satului Cotești. Se crede că prima așezare monahală din acest loc a fost întemeiată în anul 1720, de catre episcopul Ștefan al II-lea al Buzăului. Astăzi, mănăstirea este însuflețită de o obște de maici. Istoria Mănăstirii Cotești Episcopul Ștefan al II-lea al Buzăului, în anul 1728, după venirea la putere a domnitorului Nicolae Mavrocordat, a transformat vechea școală, înființată de fostul episcop Ștefan I Tipograful, într-o școală greco-slavonă. Pentru truda lui, episcopul Ștefan al II-lea este înălțat de către Constantin voievod, fiul lui Nicolae Mavrocordat, în scaunul de mitropolit al Ungro-Vlahiei (1732-1738). În lucrarea sa „Sate și mănăstiri”, Nicolae Iorga scria că, pentru o vreme, această mănăstire a fost locuită de călugări ruși. Tot din aceasta sursă aflăm că în anul 1833, ultimul stareț, ieromonahul Dositei, preda întreaga sa avere mănăstirii și maicilor mutate aici de la Schitul Bontești. În anul 1959, Gheorghiu Dej, prin Decretul 410, desființa Mănăstirea Cotești. La acea vreme, în incinta mănăstirii funcționau patruzeci și patru de case, locuite de peste optzeci de maici. Casele au intrat în posesia statului, astăzi, păstrându-se doar opt. Una dintre casele salvate se află lângă biserică și datează din anul 1881. Biserica Mănăstirii Cotești Biserica mănăstirii a supraviețuit până în zilele noastre, trecând peste vremuri de restriște, războaie, cutremure, sărăcie. Biserica a fost restaurată în anul 1991, odată cu reînființarea mănăstirii, de către arhiepiscopul Buzăului și Vrancei. În prezent, mănăstirea este locuită de unsprezece maici, majoritatea în vârstă, aflate sub îndrumarea maicii starețe Atanasia. Corpul bisericii, zidită în stil moldovenesc, are forma de corabie, iar zidul masiv este gros de un metru. Catapeteasma, ridicată tot din zid, se unește cu arcada care susține bolta Altarului și a naosului. Zidul exterior este despărțit în două registre, de un brâu median, fiecare registru având firide spațioase. De jur-imprejur, sub cornișe, se află un rând de ocnițe, mici și zugrăvite cu fresce. Fațada vestică este și ea zugravită în frescă. Turla nu are ferestre, iar acoperișul bisericii este din tablă galvanizată. Pictura bisericii a fost renovată în anul 1947, de pictorul Adrian Cantini, din Focșani. Una dintre cele mai de preț comori păstrate în Mănăstirea Cotești este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, numita „cea Hrănitoare„, datând din anul 1865. Aceasta icoană se păstrează în biserica mare. Clopotnița mănăstirii, construită din zid masiv pe o temelie adâncă de patru metri, ascunde o tainiță, aerisită prin câteva găuri mici. Unul dintre clopote, luat de trupele germane, între anii 1916-1918, fusese donat de clucerul Cotescu, în anul 1859. Astăzi, în clopotniță se află două clopote.

Mănăstirea Dălhăuți este o mănăstire ortodoxă din România situată în comuna Cârligele, județul Vrancea (la circa 15 km vest de Focșani), aflată în episcopia Buzăului și Vrancei. Este renumită mai ales pentru icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni. A fost mănăstire de călugări de la întemeierea sa (secolul XV după unele surse) și pînă la desființarea prin decretul comunist nr. 410/1959. A fost reactivată în anul 1990, ca mănăstire de călugărițe. Sursă text: invrancea.ro

Mănăstirea Lepșa este așezată pe malul râului Putna, în Munții Vrancei. Aflata în comuna Tulnici, județul Vrancea, mănăstirea se află la o distanță de 72 de kilometri de municipiul Focșani și la alți 105 kilometri de Brașov. Istoria monahismului în Mănăstirea Lepșa începe undeva pe la anul 1774, construcția actuala fiind făcută după anul 1929, când vechea mănăstire a fost distrusă de un incendiu. Biserica cea mare a Mănăstirii Lepșa este închinată Nașterii Maicii Domnului, iar paraclisul este închinat Sfintei Treimi. Biserica cea nouă, din zid, este închinată Izvorului Tămăduirii și Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, iar paraclisul cel nou este închinat Sfântului Teodosie de la Brazi. Sursă text și poze: • ÎnVrancea.ro • #oanadima

Mănăstirea Mera este o mănăstire ortodoxa aflata pe malul stâng al văii Milcovului, in apropiere de satul Podul Mănăstirii, în comuna Mera, pe drumul județean Odobești-Andreiașu, în județul Vrancea. Manastirea Mera, aflata la numai 12 kilometri de orasul Odobesti si la aproape 25 de kilometri de municipiul Focsani, este clasata ca monument istoric, din punct de vedere istoric si arhitectural, ea fiind considerata drept cel mai valoros monument din judetul Vrancea. Complexul arhitectural din Mera dateaza inca din secolul al XVII-lea, el apartinand initial familiei boierului Motoc. Abia intre anii 1706-1707, fiul cel mai mare al lui Constantin Cantemir, anume Antioh, va ctitori un nou locas monahal, pe locul celui vechi. Aceasta manastire este singura ctitorie bisericeasca a familiei Cantemir. Sursă text : CrestinOrtodox.ro Sursă poze: ÎnVrancea

Mănăstirea Mușunoaiele este o mănăstire ortodoxă din județul Vrancea. Așezată în localitatea Fitionești, mănăstirea închinată Adormirii Maicii Domnului, a fost înființată în secolul al XVII-lea. Din localitatea Panciu se pornește spre comuna Fitionești, cale de unsprezece kilometri, apoi, alți optsprezece kilometri, pe un drum forestier. În apropiere de mănăstire se află mormântul eroinei Ecaterina Teodoroiu și situl arheologic "Cetățuia Mănăstioara". Istoria recentă a acestei mănăstiri este impresionantă, ea fiind un simbol al rezistenței anticomuniste din Munții Vrancei. Astăzi, obștea monahală este alcătuită din câțiva călugări. Mănăstirea Mușunoaiele se află așezată pe valea Zăbrăuțiului, în comuna Fitionești, nu departe de Mănăstirea Brazi. Prima așezare monahală este pusă în legătură cu sihaștrii din vechime, nevoitori în aceste păduri, care, din când în când, coborau la biserica, spre a primi Sfintele Taine. Potrivit unor mărturii documentare, unii viețuitori ai Mănăstirii Brazi l-au rugat de mai multe ori pe mitropolitul Teodosie al II-lea, retras in mănăstirea lor, să ridice un schit pe valea Zăbrăuțiului, între anii 1675-1694. Cel care a pus temelia primului așezământ monahal, numit Mușunoaiele, a fost episcopul Lavrentie al Romanului, ucenic de seamă al Sfântului Teodosie de la Brazi. Acesta a înzestrat așezământul cu toate cele necesare vieții mănăstirești, obținând și unele scutiri de taxe pentru noul schit. Prima biserică a Schitului Mușunoaiele a fost construită din lemn, fiind închinată Adormirii Maicii Domnului. Din pricina condițiilor meteorologice aspre, în numai un secol, bisericuța s-a dezafectat, nemaiputând fi folosită. În anul 1836, starețul Mănăstirii Brazi, care indruma duhovnicește și obștea acestui schit, a hotarât ridicarea unei noi biserici, tot din lemn. Construită între anii 1839-1840, noua bisericuță a fost sfințită în anul 1841. Potrivit documentelor vremii, pe la anul 1945, în obștea Schitului Mușunoaiele se nevoiau în jur de treizeci de părinți călugări, iar averea schitului cuprindea șase clopote, alături de alte odoare sfinte, precum și podgorii și moșii. În anul 1863, prin secularizarea averilor mănăstirești, făcută de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Schitul Mușunoaiele a fost sărăcit de toate avuțiile sale, iar călugării s-au împrăștiat, nemaiavând cele necesare traiului. Cei care au rămas însă în obște au început să prelucreze lemn, spre a putea întreține biserica. În anul 1940, prin purtarea de grijă a ieromonahului Evghenie Hulea, starețul Schitului Mușunoaiele, locașul monahal a cunoscut o perioadă de renaștere. Pentru verticalitatea sa, în privința înșelării comuniste, părintele Evghenie Hulea a fost supranumit "Sfântul de la Mușunoaiele". Renumit duhovnic și îngrijitor al celor aflați în nevoi, părintele a atras asupra sa ura comuniștilor. În anul 1949, pentru că a oferit hrană unui grup de soldați germani, care fugiseră din calea Armatei Roșii, părintele Evghenie a fost aruncat în temniță, vreme de cinci ani. Mai apoi, în anul 1958, el a fost închis din nou, vreme de alți patru ani. Părintele Evghenie a fost torturat până la moarte, trecând la cele veșnice în ziua de 23 octombrie 1962. Mai apoi, el a fost înmormântat în cimitirul din comuna Pufești, județul Vrancea. În anul 1959, schitul de la Mușunoaiele a fost închis, de către comuniști. Începand cu anul 1980, starețul așezământului monahal a început repararea clădirilor rămase în picioare și refacerea obștii monahale. Imediat după anul 1989, el a pus bazele celui mai mare ansamblu monahal recent din Vrancea. Mănăstirea Mușunoaiele a fost redeschisă oficial în anul 1990. Sursă text: crestinortodox.ro

Mănăstirea Recea este una dintre mănăstirile ortodoxe aflate în județul Vrancea, în zona Subcarpaților de Curbură. Așezată în localitatea Cândești, comuna Dumbrăveni, la marginea pădurii, mănăstirea adăpostește o obște de maici. Drumul până la Mănăstirea Recea este relativ ușor, fie direct din șoseaua națională, pe lângă albia râului Recea, fie din satul Bordești, pe un drum asfaltat, până în apropierea mănăstirii. De pe drumul ce leagă între ele orașele Focșani și Râmnicu Sărat, la o distanță de 20 de kilometri de Focșani, din localitatea Dumbrăveni, se merge cale de trei kilometri înspre vest, până în satul Dragosloveni, de unde se mai parcurg alți doi kilometri, înspre sud. Prima atestare documentară a unui locaș de cult, pe locul actualei mănăstiri, datează din anul 1685, când, într-un hrisov al vremii, este menționat și Schitul Recea. Alte menționări ale schitului datează din anii 1700 si 1710. Biserica locașului monahal este închinată Adormirii Maicii Domnului. Biserica schitului a fost reconstruită, la începutul secolului al XIX-lea, alte lucrări de reparații având loc, mai apoi, în anii 1850, 1948 și 1983. În urma secularizării averilor mănăstirești, aplicată în anul 1863, așezământul monahal Recea este desființat, biserica acestuia fiind folosită ca biserică parohială, până în anul 1947. Începând cu anul 1947, câteva maici se așează în vechiul schit, reluând viața monahală de odinioară. Potrivit tradiției locului, trei maici au poposit în acest loc, printre care și monaha Iuliana Caragioiu. După numai câțiva ani, maicile au început să fie asuprite de comuniști. Biserica Adormirea Maicii Domnului a fost consolidată, în perioada anilor 1985-1990. După anul 1990, Mănăstirea Recea a fost reînființată, cu această ocazie, executându-se mai multe lucrări de restaurare și construcție. Biserica cea veche a fost zugravită în frescă, odată cu reînființarea mănăstirii. Biserica are formă traditională de navă, având trei turle pe pronaos și doua turle pe Altar. Intrarea în biserică se face pe o ușă metalica, în fostul pridvor, care astăzi este o prelungire a pronaosului. La rândul său, pronaosul este delimitat de naos, prin stâlpi de zid. Catapeteasma bisericii este din lemn și datează din anul 1987. Sursă text, foto: crestinortodox.ro

Mănăstirea Rogozu a fost întemeiată pe vremea domnitorului Matei Basarab, în anul 1647, primul nume cunoscut al aşezământului monahal fiind acela de „Schitul Poiana Rusului”, deoarece aici se nevoiau călugări ruşi, printre care şi Sfântul Cuvios Paisie Velicicovschi. În timpul epidemiei de ciumă din anul 1812, schitul a ars, fiind distrus din temelie. În 1820, boierul Constantin Robescu, împreună cu soţia sa, a rectitorit sfântul aşezământ călugăresc, păstrându-i hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, dar i-a schimbat numele în «Schitul Rogozu». Arhitectura bisericii vechi este una tipic muntenească, iar pictura are o frumuseţe aparte, fiind opera maestrului Italian Adolf Cantini. În Mănăstirea Rogozu, şi-a petrecut ultimii patru ani din viaţă cunoscutul monah scriitor Paulin Lecca. În memoria sa, în muzeul aşezământului monahal, se păstrează mobilierul, câteva dintre cărţile sale şi celelalte obiecte din chilia în care acesta a locuit. În anul 1995, la Mănăstirea Rogozu, s-a zidit paraclisul „Naşterea Maicii Domnului”, în anul 1999 – s-a înfiinţat muzeul mănăstirii, iar în anul 2006 – s-a sfinţit noul corp de clădiri din curtea aşezământului monahal, care cuprinde stăreţia, trapeza şi mai multe chilii. Sursă text: arhiepiscopiabzvn.ro Sursă foto: ortodoxnews.ro

Manastirea Soveja este o manastire ortodoxa din judetul Vrancea. Situata la intrare in statiunea Soveja, manastirea a fost construita ca semn al impacarii dintre domnitorii Matei Basarab si Vasile Lupu, motiv pentru care aceasta mai este cunoscuta si sub numele de "Dobromira", care inseamna "buna pace". Manastirea Soveja si Biserica Stelea, din Targoviste, au ramas in istoriografie drpet "pilda de impaciuire intre fratii moldoveni si munteni", semn in timp care a contribuit si la actul istoric al Unirii Principatelor Romane. Manastirea Soveja a fost construita de catre domnitorul Matei Basarab, intre anii 1640-1645, ca semn de multumire adusa lui Dumnezeu, pentru impacarea avuta cu domnitorul Vasile Lupu. Lucrarile au inceput in primavara anului 1645, iar in iarna aceluiasi an, biserica manastirii ctitorului muntean era gata, in timp ce domnul Vasile Lupu al Moldovei ridica Biserica Stelea, din Targoviste. Pisania veche a bisericii, din Manastirea Soveja, marturiseste: "Cu ajutorul lui Dumnezeu si cu porunca si cheltuiala preapacatosului rob al lui Dumnezeu Ioan Matei Basarab si Voievod a toata tara Ungrovlahiei si a sotiei noastre kneaghina Elena, s-a ridicat acest dumnezeiesc templu al Nasterii Domnului Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, afara din hotarele tarii noastre, in locul moldovenesc al Vrancei. Ziditu-s-a cu bunavoinţa si cu pogoramantul Domnitorului moldovenesc Ioan Vasile Voievod, in anul facerii lumii 6153 (1645)" Manastirea a fost inzestrata, de domnitorul ctitor, cu toate cele necesare (mosii, averi si obiecte bisericesti), pentru a se putea intretine singura. In jurul acestei manastiri, viata de sihastrie a continuat prin venirea calugarilor care se rugau, citeau Psaltirea si studiau. Calugarii care vietuiau in obstea acesteia, pe langa nevointele lor monahale, se ocupau si cu copierea cartilor bisericesti. In anul 1685, biserica manastirii a fost predata de catre talhari. Manastirea Soveja este inchinata Sfantului Mormant, de catre Constantin Mavrocordat. La sfarsitul secolului al XIX-lea, manastirea este transformata in biserica parohiala. Satul din apropiere, in care s-a nascut profesorul geograf Simion Mehedinti, a fost alaturi de manastire in toate nevoile acesteia. De-a lungul timpului, constructiile din incinta ansamblului Manastirii Soveja au suferit numeroase modificari, acestea fiind afectate de cutremure, mai ales de cutremurul din anul 1802. Ruine ale zidurilor si ale vechilor chilii se pot vedea si astazi. In anul 1846, in incinta acestei manastiri, a fost surghiunit revolutionarul pasoptist Alecu Russo, pentru unele aluzii nepotrivite, facute in piesa "Jignicerul Vadra sau Provincialul", prezentata la Teatrul National. Cu aceasta ocazie, in timpul surghiunului, el a descoperit si a cules cunoscuta balada populara "Miorita". Ansamblul monahal din Soveja este zidit in forma dreptunghiulara, fiind inconjurat de ziduri din piatra necioplita, cu o inaltime de doi metri si o grosime de jumatate de metru. In prezent, numai ruinele ramase pe alocuri mai amintesc de vechile chilii si de zidul inconjurator. In anul 1928, biserica a suportat o restaurare reusita a ceea ce se mai putea salva. Reparatiile efectuate dupa cutremurul din anul 1977 au redat bisericii forma arhitecturala initiala. Mai tarziu, s-a refacut clopotnita, s-a inlocuit invelitoarea de sindrila a bisericii cu tabla de cupru, a fost efectuata pictura, de catre Liliana Enache Dragomir, astfel incat, in ziua de 27 decembrie 2008, biserica manastirii a fost resfintita. Sursă text: crestinortodox.ro Sursă poze: invrancea.ro

Mănăstirea Tarniţa este aşezământul monahal al cărui început poate fi plasat în prima jumătate a secolului al XVII-lea, când ieromonahul Partenie ctitoreşte acest sfânt lăcaş. Prima biserică a schitului, de lemn, s-a ruinat odată cu trecerea timpului, fiind înlocuită, în anii 1919-1920, cu un alt sfânt lăcaş, „Adormirea Maicii Domnului”, care, în primăvara anului 2006, a ars în întregime; în anul 2001, a fost ridicat paraclisul cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”. În prezent, sunt finalizate lucrările de construire a unei noi biserici din zid în locul celei care a fost mistuită de incendiu. Sursă text: arhiepiscopiabzvn.ro Sursă foto: ortodoxnews.ro